Arareori ne găsim răgazul să ne oprim din mersul nostru împleticit prin hîrtoapele existenţei de fiecare zi pentru a ne trage puţin răsuflarea şi a reflecta: pentru ce ne zbatem atîta, ne omorîm cu firea pentru nimicuri, uneori chiar ne scoatem sufletul, fără să fim măcar împinşi în mod irezistibil de o forţă constrîngătoare din afară? Alergăm, alergăm: mânaţi de ambiţii adesea disproporţionate faţă de posibilităţi, de setea de înavuţire, bani, bani, tot mai mulţi bani, pe care de-abia nu ajungem de obicei să-i folosim în mod util şi plăcut, adică atunci cînd ne este viaţa mai dragă şi puterea încă neştirbită de boală sau senectute; stîrniţi de ispita de a fi posesorii unei case (mai degrabă ai cîtorva) care să ia ochii lumii cu prilejul unor inegalabile sindrofii onorate de oaspeţii cei mai suspuşi şi rîvniţi; aţîţaţi de imboldul de a ne achiziţiona fără încetare ultimele noutăţi ale tehnicii de mare performanţă, veşmintele cele mai elegante sau trăznite, automobilele ultimul răcnet şi, ca o consecinţă, respectul, admiraţia, laudele deşănţate de rigoare, întărite adesea de niscaiva stimulente oculte; împinşi, nu o dată, ceea ce este cel mai rău, de patima patologică de a ne desfiinţa semenii, fie ei adversari şi rivali sau nu, şi asta nu numai prin sforării, manipulaţii, malversaţiuni, lovituri de forţă şi lovituri sub centură, ci şi prin repeziciunea şi plăcerea apăsării pe trăgaciul ucigaş.

Aşa cum sublinia un filozof, în timp ce animalele se ucid pentru supravieţuire, oamenii o fac nu o dată din perversitate, ură nepotolită, cruzime a sufletului, fanatism monstruos. Din nefericire, nu numai teroriştii de pretutindeni, aceşti demoni ai timpului nostru care nu cunosc altă cale decît aceea a violenţei pentru a-şi promova “ideile”, a-şi afirma “adevărurile” şi a-şi asigura reuşita malefică ucid cu tot mai multă aplicaţie şi inventivitate macabră.