Lirismul Mariei Urbanovici participă evident la mişcarea, îndeajuns de amplă azi, a depoetizării, a reorientării către “proză” a unei poezii ameninţate de artificiul “distins”, de elevaţia factice, căutînd a înlătura asocierile, după cum declară d-sa, “tocite, umflate sau golite de sens”. Poeta se apropie de lucruri cu o atenţie a descriptorului mai curînd decît cu o dispoziţie a contactării lor fantaste prin metaforă, atitudine ce nu exclude, ci dimpotrivă sporeşte, un ataşament emoţional. Căci în măsura în care antipoezia e o ironie la adresa poeziei, ea ni se înfăţişează adesea, în chip compensator, vascularizată, în pofida asperităţilor ei, de-o sensibilitate existenţială care se poate dovedi o faţă acceptabilă a “sentimentului” devalorizat de poetica modernă. Paradoxal, ironia care e o aneantizare, se ţese din materialităţi mărunte dar palpabile, din gesturi anodine dar precise, care transmit fiorul vieţii: “Umeraşele nichelate susţineau povara veşmintelor de zi cu zi,/ care ne feresc să părem mai goi decît sîntem./ Femeia fără să vrea îşi lăsase pardesiul cu faţa deschisă spre interior/ obligată să asiste la ritualul/ ce avea să se desfăşoare. Cealaltă haină mai discretă şi mai temătoare,/ dar cine ştie cîtă impasibilitate ascundea,/ era întoarsă cu spatele, vorbind de nişte umeri puternici, bărbăteşti./ O tăcere duşmănoasă ne încleştase gurile, priveam inexpresiv,/ mîinile erau antrenate în gesturi/ cărora nu voiam să le dăm nici o semnificaţie” (Drumul cel mare). “Inima” blamată, într-o formulă faimoasă, de către Edgar Poe, se insinuează în ceea ce am putea numi mitul concretului.

Pe acest fundal al naturaleţii asumate, ergo al eşecului unei calofilii inerţial notate cu semnul plus, are loc însă procesul invers, al poetizării insignifiantului, derizoriului, efemerului. Relaţiile acestea izbite de discredit revin în circuitul poetic, graţie s