Voce gravă, cu inflexiuni de glasspapier, privire sticloasă, aţintită în zare, pumn strâns, muncitoreşte, fălci abundente încleştate, corp împins, agresiv, înainte. Cam aşa ar arăta, într-o bandă desenată, autorul frazei care urmează: „Există interese ca România să rămână în «zona gri».” Să râzi? Să plângi? Să-i face semne caraghioase, pentru a-i sugera că nu e în toate minţile? Să caşti a lehamite, lăsându-l în plata Domnului, cu elucubraţiile lui cu tot? Nu se face: e vorba de prim-ministrul ţării! Răbdurii cum suntem, mai înghiţim o dată hapul, dornici să vedem şi urmarea.

Numai că aici nu e vorba de-un episod-pilot din nu ştiu ce sitcom bun de oferit românilor în loc de pâine. E vorba de găunoşenia unui politician diletant, ajuns pe neaşteptate la ora scadenţei. Dl. Năstase a nutrit convingerea că la nivel european se poate face politică în stilul aranjamentelor bizantine de pe Dâmboviţa. Ajuns în sferele înalte ale puterii, fostul specialist în „drepturile omului” ceauşeştiene şi-a imaginat că tot ce zboară în politica internaţională va poposi sub formă de friptură în farfuria sa de la Bucureşti. S-a înşelat amarnic. Dacă i-a dus (şi-i duce în continuare) de nas pe români, europenii au altă experienţă şi altă percepţie a politicului.

Dl. Năstase nu se poate plânge că n-a avut noroc cu carul. În 2000, a primit pe tavă o ţară care îndeplinea un criteriu pe care echipa sa de mafioţi nu l-ar fi obţinut niciodată: cel politic. A profitat şi de simpatia unor lideri (Berlusconi, de pildă) prost văzuţi pe continent, şi prin urmare ahtiat după alianţe cu „viitoarea Europă”. N-a avut decât să întindă mâna, pentru a şi-i apropia pe spaniolul Aznar şi pe britanicul Blair, „voci” transatlantice care se visează soliste pe scena politică europeană. Într-un cuvânt, a beneficiat de planurile pe termen lung ale americanilor, ce vor o Europă nu neap