Poeme şcolite avangardist şi postmodern, Elegiile în ofensivă (Ed. “Vinea”, Bucureşti, 2003) semnate de Ion Pop, păstrează, netulburată, viziunea cosmicizantă a romanticilor şi neoromanticilor. Paradox ? Voinţă integratoare ?!
Chiar dacă numite Elegiile în ofensivă, ofensive probabil că pot fi numai fiindcă au fost scrise cu îndrăzneala de a mai fi poet elegiac, cînd elegia s-a stins demult, cînd propensiunile către o asemenea stare (mai ales, poetică) au devenit inavuabile.
Toată abilitatea teoreticianului, a criticului literar, nu a reuşit în ani de cercetare a literaturii (a poeziei) să dovedească incapacitatea, inaptitudinea obiectelor, a lucrurilor de a primi metafora, deşi “...pura şi simpla vrabie în balans/e-o vrabie pură şi simplă”, (“Oră”) deşi “Eternitatea autentică - se dovedeşte în ciuda tuturor aparenţelor - nu suportă polisemia/ Metaforele ca şi viermii,/ sînt la fel de periculoase.”
(“Profesorul îmi mai spune”). Poetul nu poate să stea decît “cu un picior în geometrie,/ cu celălalt în confuzie” şi nu avangardele, postmodernismul, tardo-modernismul şi toate celelalte vor avea forţa de a fixa “Limitele interpretării”.
Jocul text-metatext, poet-teoretician se construieşte admirabil pe această idee, aflată permanent într-o aparentă contradictorialitate.
Poetul ştie multe despre rotirea necontenită a sorilor, a vieţii şi a gesturilor, despre repetabil şi imuabil (“De sub morene, de sub cochilii/ s-au evaporat gheţarii, au plecat melcii,/ umbra abia de-şi mai aduce aminte/ de creanga sub care a stat” - “Profesorul îmi mai spune”), dar ochiul teoreticianului veghează: “... iată, de mă opresc o clipă/ să mă uit spre începutul poemului,/ bag de seamă că numai imperfectul/dă semne de mişcare, - cum ne învaţă/ de altfel, Estetica modernă, numai el lasă întredeschise două-trei uşi ale Ope
