Recunosc de la bun început: din cele şapte filme premiate de către juriul internaţional am ratat două. Am şi circumstanţe atenuante, deşi nu le caut: unu - două zile n-am mai putut să mă trezesc de la 7, şi doi - în acest an au ieşit câştigătoare outsiderele. Dacă mă mai creditaţi, rămâneţi cu mine! (şi poate ghiciţi filmele pe care nu le-am văzut).
La această a 54-a ediţie juriul a fost prezidat de Frances McDormand, femeie deşteaptă şi decontractată, care i-a pus coarne colegului Gabriele Salvatores în poze şi pe care o suspectez că este principala „vinovată” de opţiunile finale. Şi bravo ei! (mi-o şi imaginez, asemănătoare personajului său din comedia Something’s Gotta Give de Nancy Meyers, prezentat în afara competiţiei, punând punctul pe i, fără fasoane, despărţind grâul de neghină). Ediţia din acest an a fost, comparând-o cu cea precedentă, cam gri în ce priveşte selecţia oficială. Adică n-au fost revelaţii răsunătoare. Dar mi se pare un lucru bun că juriul s-a ţinut tare pe poziţii şi nu l-a premiat pe Theo Angelopoulos pentru prima parte a trilogiei lui (prima parte de 3 ore), adică pe supărăciosul Angelopoulos care, probabil, va merge cu partea a doua la alt festival. Nici pe Ken Loach nu l-a premiat. Nici pe Eric Rohmer. Gegen die Wand (în engleză Head On) a luat Ursul de Aur. Autorul lui, Fatih Akin, e un regizor tânăr de extracţie turcă. Filmul lui tratează despre relaţiile interrasiale, dar este în primul rând un love story între doi turci (un bărbat şi o femeie) care fac ce fac şi nu pot rămâne împreună. Un film ca-n viaţă, cu umor şi tristeţe dozate în aşa fel încât să nu aibă stridenţa artificialului.
Cu actorul din El abrazo partido (film argentinian semnat de Daniel Burman) m-am lăudat la toată lumea că m-am întâlnit în complexul comercial Arkadden. Pe actor îl cheamă Daniel Hendler. I-am spus că nouă, ziariştilor româ
