După trei excelente volume de poezie, Ieudul fără ieşire (1994), Porcec (1996) şi Pantelimon 113 bis (1999), toate apărute la Cartea Românească, cărţi care l-au plasat rapid în top-ul celor mai buni (şi iubiţi) poeţi de azi, cele două antologii Podul (Cartea Românească, 2000) şi Rugăciunea de antracit (Dacia, 2002) au venit să prelungească aşteptarea unor poeme noi. Ce/cum va mai scrie Ioan Es. Pop?
Noua carte de versuri aduce schimbarea pe care poetul însuşi o anunţa timid în câteva interviuri. Mai degrabă în spirit decât în literă. Volumul nu mai este atât de unitar precum celelalte şi încă de la titlu se simte o oarecare lejeritate, chiar frivolitate textuală strecurată, după cum vom vedea, nu gratuit, ci ca efect al unei stări prelungite dureros. Ioan Es. Pop îşi ia chiar o precauţie şi deschide volumul cu un argument împotrivă în care formulează un posibil crez al fragmentului şi compozitului. Prin urmare, pe lângă câteva splendide bucăţi în proză kafkiano-borgesiene, cartea adună şi texte mai vechi recuperate din periodicul Nouăzeci. O întreagă fenomenologie - dacă nu cumva sună prea pretenţios - a scrisului se poate citi printre aceste rânduri ca un manifest întârziat: „Scrisul e doar fractură, iar neputinţa de a mă trăi întreg – aproape o compensaţie. Am ajuns la această soluţie, justă şi pentru mine, şi pentru raporturile mele cu alţii, lucrând pe ascuns asupra unei speranţe pe care o visam mântuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amân sau atenuez astfel moartea. M-am înşelat. A scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări; că există o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie.”
Încă de la primul poem, tonul este atins de o oarecare resemnare. Nimic nu pare schimbat prea mult, dar poetul a obosit puţin, e mai conf
