- fragment -
Cunoscut deocamdată cititorului român doar prin pasionantul roman Tabloul flamand care te ţine cu sufletul la gură pe tot parcursul lui de excelent thriller intelectual (apărut la editura Polirom în 2003, în foarte buna tălmăcire a Tudorei Şandru Mehedinţi), Arturo Pérez-Reverte şi-a ţinut toate promisiunile, le-a transformat în certitudini şi a devenit unul dintre cei mai tineri membri ai Academiei Regale Spaniole. În curând vom avea în librării alte două volume semnate de el, dense, la fel de palpitante, minuţios documentate: Regina Sudului şi Clubul Dumas, ce vor confirma toate speranţele puse în el de cititori şi de cunoscătorii Literelor hispane.
Dar ciudat om, acest Reverte: după ce i-am citit şase romane, mi-am dat seama cu mirare că la el nu există nici un personaj, dar nici unul, din cele zise “pozitive”, nici unul cu adevărat ataşant, pe care eventual să ţi-l iei ca model. Nu, toţi şi toate au câte o hibă, câte ceva nu tocmai îmbietor, dacă nu de-a dreptul reproşabil. Tocmai asta mi-l face mai respectabil pe autor: nu e el omul să se îmbete cu apă rece, nu crede în idealismul bărbaţilor, nici în suavitatea femeilor, se îndoieşte de faptele dezinteresate şi de buna-credinţă aparentă a acţiunilor umane. Dar în acelaşi timp nu e un cinic, nici un dezabuzat, ci ia omul aşa cum este, cu calităţi şi defecte; nu-l judecă, nu-l înfrumuseţează, nici nu-l urâţeşte, mai degrabă îi plânge de milă că e nesigur, slab şi uneori parşiv, rareori în stare a se înălţa peste umbra sa. Omul adevărat Reverte nu plânge de mila oamenilor adevăraţi din paginile sale, ci dă din umeri cu resemnare şi merge mai departe, fiindcă pentru el asta înseamnă condiţia umană: căderea şi ridicarea, sublimul şi abjectul, cerul pe care îl atinge fiinţa cu fruntea şi abisul în care îşi scufundă picioarele. Tot el a reuşit ca, într-un ciclu de cinc
