Părinţii mănâncă struguri acri şi copiilor li se strepezesc dinţii. Dora, personajul principal din piesa lui Bärfuss, este aşa cum credea Rousseau că e omul: el s-a născut bun. Şi tocmai această bunătate (inocenţă) o diferenţiază de restul lumii: de îndată ce renunţă la medicaţia menită să o facă asemeni celorlalţi, destinul Dorei se rătăceşte prin lume. Ea trăieşte printre nevrozele părinţilor, printre limitele şi eşecurile generaţiei lor, acumulând povara neputinţelor, a violenţei, a indiferenţei. În spectacolul lui Radu Afrim, Dora evoluează în această lume artificială, mereu veselă, ca râsetele de la sitcomuri, saturată de culori tari, luminată mai mult decât e necesar, lumina excesivă ca şi întunericul ascund tot, un univers înfricoşător prin inadecvarea lui la orice fel de nevoie omenească. Un vis urât, cu toate că e atât de frumos colorat, începe să se desfăşoare pe scenă: oamenii vorbesc fără să se înţeleagă, tandreţea e înlocuită de violenţă, iubirea e un raport de forţă, e o lume aidoma celei reale, dar din ea a dispărut cu totul dinamica sentimentelor. Tatăl Dorei e un neputincios răsfăţat, mama ei are forţa impulsurilor necontrolate, un cuplu dotat cu autoritate de societatea tradiţională, dar incapabil să şi-o exercite. O sexualitate liberă, lipsită de bucurie, redusă la gesturile unui viol în grup. Constantin Cojocaru caracterizează caricatural absenţa bărbăţiei la bărbatul capricios cu scurte şi dureroase străfulgerări de luciditate. Lucia Ştefănescu, mamă iubitoare, trece mereu pe lângă adevărul Dorei, autoare fără de voie a tragediei. Beneficiari ai libertăţii obţinute de generaţia care a luptat pentru “puterea florilor” ei alcătuiesc o lume unde libertatea a devenit instrumentul indiferenţei, al cruzimii, al ne-simţirii. O generaţie care îşi trăieşte un zgomotos faliment moral, după ce a vibrat pentru dramele din Vietnam şi Cambogia, determinâ