Dacă exilat vreodată într-o insulă pustie de cărţi, fantaza Ion Pillat, om al bibliotecii, mi s-ar da voie să iau cu mine un singur autor de fiecare literatură, la cea franceză m-aş opri îndată la trei poeţi, Racine, La Fontaine şi Baudelaire.” În virtutea clauzei acceptate, Ion Pillat preciza: “aş renunţa la ultimul, în favoarea celor doi clasici, şi probabil la Racine, «malgré Bérénice», în favoarea autorului celor «Deux pigeons» ce plus que parfait de l^élégie, cum a botezat-o un cronicar literar modern.”

Deci ar fi debarcat pe nisipuri – iubea marea – cu operele lui La Fontaine sub braţ. Paradox? Pledoarie în favoarea fabulei, ca gen apt să dea plenar la iveală, în arta poetică jocul subtil al esenţelor, sau opţiune pentru poezia pură, de căutat în armonia muzicală a operelor fabulistului? Celui ce i s-ar fi citit în ochi scepticism faţă de o asemenea alegere, văzută nu ca revoluţionară, ci ca prea cuminte, conferenţiarul – căci era vorba de o expunere în public - îi servea proba citatelor, în original, dacă nu în traducerea proprie: “Aceste citate aparţin poemului Adonis” sau “sunt culese din La Jeune Parque”, ale altui poet de maximă puritate. “Avem dreptul să fim tulburaţi” mai afirma vorbitorul, de unde înţelegem că în sală se crea o anumită stare emoţională, de la conferenţiar pornind.

Punctul de vedere se afla susţinut, verificat, şi nu pe câte o singură latură, cum ar fi, bunăoară, virtuozitatea poetică: “N-aş dori să plecaţi de la această prelegere cu impresia că poezia e numai un joc gratuit de seunte goale, un «aboli bibelot d’inanité sonore», cum ar spune Mallarmé, să vă închipuiţi că La Fontaine n-a cântat decât crearea acestei muzici verbale, independente – după teoria abatelui Brémond – de orice conţinut noţional.” Pentru că ar fi o profundă eroare, un mare păcat făcut contra poeziei, sărăcind-o de rodnicul aport al vi