Cu un debut (1988) încă de pe-atunci matur şi neconcesiv, întârziat păgubos, nejustificat, din aşa-zisele “cauze obiective” care ne-au otrăvit tuturor existenţa, ţinând de neîncurajatoarea conjunctură a acelor vremi – textele continuă să putrezească undeva prin beciurile Cărţii Româneşti -, talentatul vasluian Daniel Dragomirescu şi-a preschimbat răbdător neşansa iniţială şi izolarea relativă în atuurile puternice ale prozei lui de acum, puternică, sigură pe sine, având ceva de spus şi spunând-o răspicat, precis, aproape chirurgical. Ai încadra-o nenuanţat în cel mai categoric realism, dacă termenul acesta incert, mult prea mânuit, n-ar ascunde din start o imprecizie care îl goleşte de orice substanţă: un scriitor cu adevărat realist nu ar putea trece de prima propoziţie a unei simple povestiri, fiindcă enunţul ei (să zicem:
”S-a trezit de dimineaţă şi şi-a aprins o ţigară.”) îl va trimite, dacă autorul este consecvent cu sine, la infinite precizări: unde şi cum s-a trezit, de ce, la ce oră, cum şi-a aprins ţigara, ce fel de ţigară - marcă, dimensiuni, eventualul proces de fabricaţie etc. etc. -, după cum ne atrage atenţia Mario Vargas Llosa în excelentele lui Scrisori către un tânăr romancier.
Să zicem aşadar numai atât că lumea lui Daniel Dragomirescu este una adevărată, concretă, deloc idealizată, şi că uneori ai impresia că a fost deschisă cu scalpelul, nu descrisă cu eterna pană; însă, ciudat, nici urmă de naturalism nu se strecoară în paginile ei. Autorul care de curând ne-a dăruit un studiu despre universul romanesc al lui Liviu Rebreanu se distanţează politicos dar ferm de “păcatele” naturaliste ale înaintaşului, reala lui vocaţie a povestirii şi-a găsit demult propriul făgaş epic. După Cel din urmă rapsod şi alte povestiri şi Nimic nou după cortina de fier, este rândul Deşertului roşu să amplifice audienţa acestui scriitor form