Mi-am dorit întotdeauna să citesc texte despre muzică scrise în chei graţioase, chiar dacă acute, şi nu grave, ţinătoare de isonuri terne, caduce. Arareori însă mi-a fost dat să sorb o cronică muzicală ca pe o ceaşcă de cafea aromată a cărei gust persistă mult timp şi după ce zaţul întărit e numai bun pentru ghicit. Articolul despre muzică este îndeobşte aidoma unui ceai depurativ, în stare să te uşureze de toxine, dar şi de pofte. E un fel cinic de a fi ţinut la regim ori într-o cură de slăbire, în care Doamne fereşte să pui gura pe niscaiva condimente ori să abuzezi de disponibilitatea proteinelor. Gustă şi după aceea o să şi mănânci... Ca şi cum din plăcere pentru curmale se pot suge sâmburii. Doar avem, slavă Domnului, pe ogorul criticii şi eseisticii noastre muzicale, sumedenie de sâmburi din care anevoie creşte câte un fruct. Dar că şi în acest peisaj tipizat, standardizat, alcătuit din cartiere de cronicari în uniforme, cu ochelari şi pixuri din lemn de esenţă moale, vocaţia formelor deschise, a cadenţelor solistice ori a pasajelor virtuoze se poate impune, chiar cu obstinaţie. Vocaţia lui Valentin Petculescu este să poarte adevărul la vedere. Jocul lui cu vorbele scrise este guvernat de acel gen satiric, ce aduce cu o oglindă în care privitorii descoperă, în general, chipul oricui în afară de al lor, drept pentru care este atât de bine primit în lume. La Valentin Petculescu graţia este o săgeată a cărei tolbă o reprezintă lumea muzicală românească. Ori un ac ce înţeapă, vorba lui Tudor Muşatescu, nu ca să împungă, ci ca să coasă. Recenta sa carte, Clepsidra spartă, apărută la Editura Muzicală este ea însăşi o tolbă cu săgeţi, supusă unor “Conexiuni” la care puteţi accede “Pe riscul dumneavoastră”. Ca atunci când pui un pariu, fără să cunoşti rezultatul. Autorul însă pare a-l şti. Ce altceva poate explica evitarea condiţiei de “critic de specialitate” da