Nu mi-am dorit sa fac televiziune. Am ajuns pe miicile ecrane din dragostea mea pentru presa scrisa. Trebuie sa marturisesc aici ca ma gandisem de cateva ori, cochetasem cu ideea televiziunii si, de fiecare data, ma speriasem atat de tare, incat ma treceau fiorii cand vedeam o camera de luat vederi. Cea mai importanta problema a mea era timiditatea - pe unii ii poate pufni rasul, dar acesta e adevarul - si de aici teama de a nu putea fi eu in fata aparatului de filmat.

Si teama era cu atat mai mare, cu cat emisiunea pe care urma s-o fac era "in direct" si, deci, tot ceea ce faceai, tot ceea ce spuneai era bun facut si spus! Nu mai puteai sa mai tragi o dubla in cazul in care nu-ti iesea ceva sau erai de-a dreptul penibil.

Cred ca am intrat in televiziune cu disperarea celui care vrea sa-si franga repede gatul si sa scape cu ocazia asta de un chin pe care nu si l-a dorit, dar l-a capatat nici el nu stie cum.

Daca cineva ar fi venit la mine atunci si mi-ar fi spus ca emisiunea si cariera mea or sa dureze nu sapte ani, ci unul m-as fi uitat la el ca la un nebun.

Cu toate ca debutul meu de acum aproape opt ani n-a fost nici pe departe unul grozav, l-as numi modest, ca sa nu-i zic penibil - cariera mea in televiziune a continuat.

Si nu s-a terminat asa cum ar fi trebuit, dupa cateva emisiuni. De ce nu s-a intamplat asa, iata o intrebare la care nu stiu sa raspund. Cred ca singura explicatie ar fi aceea ca n-am avut atunci pe deplin constiinta nepriceperii mele, a amatorismului.

Asa cum marii campioni ajung la performante extraordinare, printre altele pentru ca nu au constiinta propriei valori, eu, paradoxal, am ajuns aici pentru ca la inceputuri n-am avut constiinta amatorismului de care dadeam dovada.

Nu mi-am dorit sa fac televiziune. Am ajuns pe miicile ecrane din dragostea mea pentru presa scrisa. Trebuie sa marturisesc