Introducere-rezumat
Neindoios, Enescu a invesmintat si comunicat in muzica sa teme, preferinte, imagini, dependente, obsesii, idei, reprezentari si emotii comune tuturor romanticilor. Cu toate acestea, el a atins un discurs muzical complex, sofisticat, purtator al caracterelor proprii unor sintaxe, stil, discurs si semnificatii nedatabile. Insa e interesant de observat ca modernitatea sa nu a depasit o anumita conditionare personala si istorica, nu l-a deconectat de formele unor legatii, nu l-a impins spre inovatii de radicalism. Conditionarea fundamentala a lui Enescu poate fi interpretata drept idilism, pastoralism-bucolism, sentimentalism si regresie psihospirituala. Cu toate acestea, caracteristicile sale folclorice, ruraliste si paseiste au putut fonda un modernism muzical consistent.
Vorbind despre sursele si semnificatiile mentale, psihologice si spirituale pe care Enescu le-a codificat in discursul sau muzical, nimeni nu poate ignora termeni precum aceia de sentimentalism, idilism, constiinta onirica, fixatie maternala si infantila, ruralism, paseism. Toate acestea devin revelatoare in contextul unei abordari psihanalitice, inca neincercata in muzicologia romaneasca. Este vorba, de fapt, de incercarea de-a inceta sa mai fim romantici atunci cind vorbim despre romantismul enescian.
In cele care urmeaza voi lasa la o parte pudorile, euforiile poetizante si respectul mitologizant care ii caracterizeaza pe adulatorii de tip romantic ai lui Enescu, considerind respectivele atitudini instrumente total ineficace cunoasterii sobre, neutre, distante si deci academice. Astfel, voi vorbi despre Enescu drept un produs al psihologiei sale abisale, cu atit mai mult cu cit psihanaliza moderna, inclusiv cea adleriana si lacaniana, au facut din voce, compozitie si interpretare muzicala teme de exceptionala relevanta exegetica si hermeneutica1.
