Pe 10 martie 1994, ziarele pariziene anuntau disparitia unuia dintre cei mai importanti poeti ai literaturii franceze – Gherasim Luca. Corpul sau fusese recuperat din apele Senei, la mai multe zile dupa ce plecase de acasa, lasind un bilet in care isi exprima disperarea ca lumea nu mai are nevoie de poeti. Se incheia astfel o existenta care, inceputa la Bucuresti (Gherasim Luca s-a nascut, ca Salman Locker, pe 10/23 iulie 1913), se derulase intr-o febrila impletire cu poezia. Se presupune ca a sarit in Sena chiar de pe Pont Mirabeau, locul unde au ales sa sfirseasca si alti literati.
Dar Luca nu e doar un mare poet al limbii de adoptie, ci unul dintre marii poeti ai lumii, din secolul care a trecut. Voi incerca sa probez aceasta in rindurile care
urmeaza.
Ma numar printre aceia care considera ca suprarealismul n-a dat nici o capodopera. Breton si comilitonii sai au deschis mai degraba o cale decit sa forjeze o arhitectura textuala care sa atinga nivelul unor creatii literare aflate dincolo de contingente stilistice si ideologice. Gratie insa experimentelor si tehnicilor suprarealismului, posibilitatile de exprimare poetica s-au largit considerabil, limbajul literaturii a devenit un instrument mult mai flexibil decit inainte, modelind, in consecinta, si posibilitatile perceptive ale cititorilor.
Inca nu s-a discutat suficient in ce masura dicteul automat e tributar cliseelor literare, lingvistice dinainte, in ce proportie aceasta asa-zisa libertate a expresiei nu lucreaza, in multe privinte, cu sintagme gata facute. Dupa cum e de spus clar ca literatura suprarealistilor s-a complacut, de la un timp, in propriile clisee1.
Poate ca intreaga lor literatura e o opera in sine, un corpus unic, dincolo de sau prin toti autorii si prin toate operele subsumate acestui curent si acestei miscari. In ciuda diversitatii, se rem
