De multe ori, cititorii nostri sunt mai lucizi, mai profunzi, chiar si mai talentati decat noi atunci cand se apuca sa scrie despre problemele lor. Care probleme nu sunt intotdeauna si ale noastre, editorialisti de profesie. Cititi "editorialul" care urmeaza, in fapt o scrisoare de fronda trimisa pe adresa mea de Paula Anastasiade. Este scrisa si cu sufeltul, dar si cu mintea, dar mai ales cu talent.
De ce sa plec?
Chiar asa: la ce imi trebuie mie sa plec?! Am doar 18 ani (sunt nebun si nu am bani...)! La anii astia nu te gandesti la chestii chiar asa serioase - vrei sa scapi de Bacul ala afurisit, sa te distrezi cat de cat, atunci cand apuci, sa iubesti, sa te plimbi, sa te bucuri de propria-ti inconstienta (cum i-ar zice unii; eu i-as zice mai degraba inocenta, pentru ca e si asta un fel de inocenta, sa crezi ca ai soseaua ta, cu un singur sens, si ca toate usile iti sunt deschise...). Iti contabilizezi micile placeri nevinovate si iti dai brusc seama ca te simti chiar bine asa cum esti, acolo unde esti. Ai prieteni - te si vezi cu ei peste vreun an in Bucuresti sau in alt oras, chefuind ca inainte de sesiune, strangand amintiri pentru cand vei avea si tu odrasle de varsta pe care o ai acum. Parca mai conteaza ca la camin nu mai e apa calda de-alaltaieri... sau ca la facultate nu ai gasit tocmai ce cautai. Week-enduâ sa traiasca! Vii acasa la mamica si la taticuâ, unde te asteapta patutul tau cald si sarmaluta aia savuroasa cum numai aici ai gasi. Unde mai pui distractia de sambata seara, discoteca, plimbarile nebune cu masina, radarul care te-a fript, dar de care ai scapat prin... bunavointa dlui politist, iarasi prietenii nedespartiti pe care nu ti i-ai putea face printre strainii aia distanti de "peste drum"... Sa pleci chiar n-ar avea nici o logica.
Ieri te-ai simtit cam rau si te-ai gandit sa dai o fuga pana la domnuâ doctor, priet
