Literatura romana a intrat intr-o faza relativ voioasa. In ultimii ani s-au multiplicat concursurile - si deci premiile! - de profil. Scriitorii se intalnesc prin festivaluri, isi trimit cartile, beau si mananca impreuna, se bucura - ca niste oameni saraci ce sunt - de fiecare milion de lei, impozabil sau nu, isi fac temenele sau se injura; dar, altminteri, sunt perfect adaptati.
Nici nu e chiar asa de rau! De-acum e plina tara de nou imbogatiti, iar dintre ei, unii, mai grandomani sau mai ambitiosi, mai respectuosi fata de cultura sau mai atenti la spalatul banilor, sponsorizeaza si cate o carte, daca nu cumva o scriu ei insisi.
Scriitorii isi vad, cum s-ar zice, de treaba. Cine se plimba zilnic pe Calea Victoriei a intrat, intra sau va intra in Top 10. Cine locuieste in Militari, Pantelimon sau, hai sa zicem, la Buftea, poate spera sa se regaseasca printre primii o suta de autori romani contemporani. Restul, cand si daca e nevoie. Posta e scumpa, sa trimiti carti pe banii tai inseamna prostie, sinucidere curata.
In orice caz, festivalurile de poezie, proza ori eseuri s-au inmultit. Daca a murit un scriitor, fie el si de mana a doua, indata se gasesc cativa prieteni ori confrati gata sa il nemureasca, instituind un premiu cu numele lui. Cel mai adesea folosindu-l ca simplu pretext pentru a se pune pe ei insisi in situatia de a incununa cu lauri debutantii, alcatuind jurii de altitudine judeteana.
Nu ma deranjeaza in astfel de initiative nici caracterul lor fals pios, nici inflatia si ridicolul care acopera notiunea de premiu literar. La urma urmei, orice pretext e bun pentru a chefui cu prietenii in numele muzelor, fie si pe bani obtinuti de la stat ori de la sponsori. De ce sa ii cheltuiasca armata pe masinarii bune doar la ucis ori politicienii, in campanii electorale cu rezultate controlate si previzibil
