Libertatea de expresie

Libertatea de exprimare este urmarea directa si imediata a libertatii de gindire, de constiinta si de credinta religioasa. Problema devine deosebit de acuta in Transilvania, consecinta mai ales a edictelor de toleranta ale lui Iosif II, cit si a spiritului de emulatie si prozelitism al religiilor „recepte“, printre care doreau sa se numere, in mod legitim, si ortodocsii.

Este un drept revendicat pe fata, cu cel putin doua semnificatii de larg interes national. Mai intii, nivelul dezbaterilor ideologice depaseste calitativ – si la acest capitol – constiinta celor doua Tari Romanesti din aceeasi perioada. In acelasi timp, este aproape uimitoare sincronizarea cu formularile occidentale cele mai radicale ale libertatii de exprimare, revendicare tipic „revolutionara“. Ne gindim, in primul rind, la amendamentul I al Constitutiei SUA (1787), care interzice orice lege ce ar duce la „restringerea libertatii de vorbire“ (abridging the freedom of the speech). Este urmata de celebra Déclaration des Droits de l’homme et du Citoyen (1789), inclusa in Constitutia franceza din 1791: „Articolul 11, comunicarea libera a gindurilor si opiniilor, este unul dintre drepturile cele mai pretioase ale omului; orice cetatean poate deci vorbi, scrie, tipari in mod liber, raspunzind de abuzurile acestei libertati in cazurile determinate de lege“.

Principiul plutea in aer, specific de altfel intregului liberalism iluminist. Daca, in Transilvania, apararea libertatii religioase si exprimarea sa polemica sint ideile cele mai populare, faptul se datoreaza imprejurarilor istorice specifice. D. Tichindeal – probabil primul roman care se declara adept al libertatii de vorbire – strecoara aceasta teza intr-o demonstratie aparent inofensiv-lingvistica, in Observatii de limba romaeasca (si data este de retinut: 1799): „Deci slobod este fiecar