Scenă pe stradă, în ianuarie: un tînăr aproape îngenuncheat, pe trotuarul înzăpezit, ca să încheie şireturile unei vietăţi de aproximativ un metru. Nu este un copil, e o băbuţă cu ghete scofîlcite.
Cînd se topesc zăpezile în Bucureşti am ocazia să-mi amintesc de excursiile din munţi, cînd ne rătăceam. Cea mai bună metodă de salvare, cînd pierzi poteca, la coborîre, este să ţii firul unei ape. Coboram deci printr-o văioagă, încercînd la început să călcăm doar prin zonele uscate, să trecem de pe un mal pe altul, de pe un bolovan pe altul. Inevitabil, alunecam la un moment dat şi scăpam cu un picior în apă. După un timp nu-ţi mai păsa şi călcai tot mai des şi mai vesel prin apă. De altfel erau şi zone unde trecerea prin rîu era inevitabilă. Ajungeam jos mustind de apă în ghetele de munte. Cînd se topesc zăpezile bucureştene curg pe stradă zeci de rîuleţe, care la trecerile de pietoni se adună în rîuri şi lacuri. Încerci la început să le eviţi, dar în cele din urmă te uzi pînă la piele. Iar pielea cizmelor trebuie pusă la uscat, pe calorifer.
Din autobuzul 300, zăresc jos, pe bulevardul Magheru, în dreptul cinematografului Studio, o scenă de film. O tînără (pe care un regizor ar pune-o în cadru începînd de la încălţăminte) în cizme nou-nouţe, cu tocuri impresionante, de cel puţin 20 de centimetri, avansează şontîc-şontîc pe trotuar. Nu departe de ea, tot cu dificultate şi şchiopătînd, merge o bătrînă în baston. Prind momentul cînd cele două sînt pe aceeaşi linie, ca la o cursă de alergări. A cîştigat bătrîna cu baston.
Au răsărit ghioceii în Cişmigiu, printre petele de zăpadă ale lui februarie şi mă mir că n-am văzut pe nimeni rupîndu-i. În orice caz culegătorii de căpşuni, care şi-au făcut tabără în parc (sală de mese şi dependinţe), nu culeg ghiocei.
Dimineaţa, o privelişte inedită pe fereastră: pe acoperişu