Acest text reprezintă o versiune modificată, adusă la zi a textului publicat în Aldine, octombrie, 1996. Am ales soluţia reluării dintr-un motiv foarte simplu: observaţiile din 1996 sînt valabile, cum grano salis, şi astăzi, după apariţia versiunii Anania (cf. capitolul respectiv). (Nota autorului)

Textul de faţă este rodul întîrziat al cîtorva ani de mirări şi nedumeriri legate de versiunile româneşti recente ale Bibliei. Traducînd din scrierile Părinţilor Bisericii am constatat că, foarte des, atunci cînd aceştia trimiteau la pasaje din Vechiul Testament, Biblia ortodoxă sinodală nu putea fi utilizată. Nu este vorba numai de infidelitatea traducerii (prezentă şi ea), ci de un viciu de viziune şi de metodă.

Voi lua aici în discuţie Biblia apărută în 1982, cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod al BOR, dar care, citez din sumara prefaţă: „reproduce întocmai textul Vechiului Testament din ediţia apărută în 1975 ş…ţ. La baza ultimelor trei ediţii ale Sfintei Scripturi, inclusiv cea de faţă, stă Biblia din 1936, tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu şi episcopul de atunci, Nicodim Munteanu.” Într-o scurtă secţiune finală voi face cîteva remarci şi despre ultima diortosire, datorată Î.P.S Bartolomeu Anania, apărută în 2001.

Viciul de metodă

Care este metoda traducătorilor Bibliei sinodale, din 1936 pînă astăzi? Aş numi-o „metoda amestecului surselor”. În prefaţa din care am citat adineauri se spune că traducerea VT s-a făcut „după textul Septuagintei, confruntat însă şi cu textul original ebraic”. De fapt, nu este vorba despre o confruntare, operaţiune ilegitimă în cazul unor texte autonome, cum voi arăta mai încolo, ci de o amestecare a textului grec şi a celui ebraic, după un scenariu arbitrar.

În ochii traducătorilor, utilizarea simultană a două surse pentru obţinerea unei si