Peste tot ce înseamnă studii eminesciene s-a întins pustiul. Cercetătorii mai de seamă au murit, alţii sunt bătrîni şi obosiţi, alţii, după o încercare mai mult sau mai puţin meritorie, s-au îndreptat către altceva. Pe tineri aceste studii nu-i atrag.“
De puţine ori simt nevoia să încep prezentarea unei cărţii cu un citat desprins din altă carte. Petru Creţia scria cuvintele de mai sus cu şase ani în urmă, în deschiderea unei cărţi fermecătoare şi întrucîtva triste – Testamentul unui eminescolog. În cuprinsul acestei cronici voi cita de mai multe ori fragmente din Testament.
La sfîrşitul anului trecut, Casa Radio a editat o carte-obiect. Un audiobook: Mihai Eminescu – Poeme necunoscute. Titlul – aş spune de la bun început – e unul senzaţional. Citit, recitit, interpretat, reinterpretat, adulat, blasfemiat – au zis unii, mai poate exista un Eminescu necunoscut? Cu siguranţă da şi afirmaţia aceasta e în primul rînd una teoretică. O carte citită de o mie de oameni devine o mie de cărţi, spunea Emerson. Fiecare relectură e descoperirea unui text necunoscut. Constatarea rămîne valabilă oricît de clasic ar fi autorul citit, oricît de tocit-clişeizate căile de acces la opera lui. Poemele lui Eminescu poartă, vor purta, în orice moment, pentru oricare cititor, surpriza necunoscutului. Lectura lui Eminescu e, în mai mare măsură decît a oricărui alt autor român, una hipnotică. În dublul înţeles al cuvîntului. Dar poemele din volumul editat de Casa Radio sînt necunoscute la modul propriu.
În 1991, în primul număr al revistei Manuscriptum, Petru Creţia publica un ansamblu de cincizeci şi două de poezii eminesciene, dintre care douăzeci şi patru vedeau pentru prima dată lumina tiparului, aceasta la mai bine de o sută de ani de la moartea poetului pe care literatura română a ales să-l socotească centrul canonului. Alte şaisprezece poezii
