Am certitudinea, azi, că la revista “Steaua” dorinţa reconectării cu valorile interbelice a fost şi o încercare de a impune, în fond şi în formă, o binecunoscută distincţie lovinesciană, de separare a esteticului de etnic şi de etic. Act, aşadar, de restituire şi recuperare a scriitorilor interbelici, dar acţiune, în subtext, de redobândire a unui prestigiu, existent altă dată, în vremuri normale, al eminenţei esteticului. Recuperarea unor nume, dar şi a unei condiţii privilegiate, sau mai libere, oricum, a demnităţii unei profesii, a unui statut social “liberal”, în sensul meseriilor medievale, recunoaşterea unei “bresle” cu secretele sale profesionale, ierarhiile ei, diferite de cele oficiale, în lumea socialismului omogenizator al diferenţelor. Iată lucrarea vreme de multe şi agitate decenii a revistei Uniunii Scriitorilor, revistă cu profil ireductibil.

Literatura nu trebuie să se supună, într-o viziune modernistă, contemporană, insinuau steliştii anilor ’50, ’60, “comenzii sociale”, adică unui eticism ideologizat, nici etnicului transformat în patriotism demagogic. Ea, literatura, are propriile legi ale creşterii şi descreşterii valorice, tematice, orizontul său este mereu în mişcare, fluid, nu poate încremeni în forma baladei epice a unui Deşliu, sau în simplismul unor contraste poetizate, afirmau steliştii la Congresul scriitorilor din 1956. Poziţii de bun simţ, de fapt, insurgente în contextul epocii, curajoase atunci, normale acum. Între ele destine de scriitori, cariere, exiluri, destrămări, refaceri cu tineri redactori, morţi, o viaţă dedicată cărţilor, paginilor ude de cerneala tipografiei, apoi de cea a tonerului. Format mare, format carte, grafica lui Bour, rubrici tradiţionale, rubrici noi, generaţii, schimbul lor, mesaje preluate, predate, traseul existenţei unei publicaţii care înseamnă numele celor care s-au mutat de aici în cerul