Dacă tragediile lui Racine îl copleşesc, în La Fontaine află “poetul cel mai poet în sensul modern al cuvântului, dintre toţi poeţii Marelui Secol” – poate chiar cel mai mare poet de limbă franceză. Or, “La Fontaine oferă sufletului modern tocmai poezia la care aspiră epoca noastră dornică de un echilibru între antiteze: o poezie ordonată şi totuşi plină de fantezie spirituală şi sensibilă, optimistă fără vulgaritate şi adâncă fără patos, cu atât mai umană cu cât împrumută glasul şi trupul animalelor, dar lipsită de fals umanism – după cum e lipsită, cu toată morala ce creşte din fabulă firesc ca un rol, de didacticism sec şi supărător”.

Mai complicat se arată pentru lector accesul în lirica goetheană, după prezentator chiar Dante fiind mai accesibil, în schimb cu braţele deschise este întâmpinat Victor Hugo, socotit părintele direct al parnasului, “lucru bătător la ochi şi îndeobşte cunoscut”, precum şi izvorul lui Baudelaire, al lui Verlaine, Rimbaud, ba chiar al lui Mallarmé. Actual se dovedeşte şi Baudelaire, de asemeni părinte de trib, de vreme ce influenţa lui se întinde de la britanicul Swinburne la italianul d^Annunzio, la germanul Stefan George, spaniolul Rubén Darío, ungurul Ady, rusul Valerii Briusov. Un mistic fără credinţă, ajungând, prin suferinţă şi umilinţă la Dumnezeu, Les fleures du Mal impunându-se ca o carte esenţial catolică, şi, specifică Ion Pillat – mai mult decât creştină!

Într-o strânsă expunere asupra simbolismului, o rară notă de trimitere la autor: “Această atmosferă cultică a poeziei, acest aparat literar devenit un ritual şi un sacerdoţiu, am apucat-o pe la 1911-1912, în cenaclul lui Alexandru Macedonski, unde oficiam şi eu cu entuziasmul şi fervoarea celor 20 de ani de atunci, alături de tineri poeţi ai vremii.” Cu pătrundere, ex cathedra, ni se atrage atenţia cum “tentativa lui Mallarmé pune în joc vi