- Social - nr. 54 / 18 Martie, 2004 Personal nu am avut un cuvenit ragaz de a ma bucura de evenimentele din decembrie '89, deoarece localitatea unde m-a prins iuresul furtunii anticomuniste s-a inscris in fruntea clasamentului rebeliunii antiromanesti. Romani, ucisi dupa un tipic asiatic bestial! Bunuri materiale distruse sau furate de rasculatii secui de la romanii atacati! Amenintari si agresiuni verbale, cuprinzand un minidictionar de termeni scarbavnici, prin care romanii aflau nu de originea romana, ci de altceva! Inceputul alungarii romanilor de pe "sfantul pamant secuiesc" si purificarea orasului de "cei care poarta nume latine"au fost apocaliptice. Asa am trait cateva luni, pana in aprilie '90, in municipiul de pe Tarnava Mare, fiind in permanenta apostrofat ca inca nu am plecat cu "romanasii mei" in Romania, deoarece colegii mei maghiari si secui se si credeau in Ungaria Mare. Cu greu m-am dezmeticit din starea de amaraciune de a fi alungat din Romania, in Romania. Trebuia sa iau drumul de bejenie, cu singura mangaiere de a fi fost ultimul roman plecat, clasele cu limba de predare romana au fost spulberate. Degeaba am asteptat ajutor de la Bucuresti, neintelegand atunci ca noua putere trebuia consolidata cu vechi si instruiti activisti de partid, care aduceau o experienta imbatabila in a castiga, pe langa putere politica, si putere economica. Nu a trebuit sa treaca mult timp pentru a intelege ca activistii comunisti de astazi sunt mai stilati decat cei de dinaintea lui '89, adica ramanand tot ei in fruntea amaratului popor. Noua fanfara a erei democratice a inceput sa fie dirijata de Ion Iliescu, care, viclenos, si-a creat in jurul sau ziduri inexpugnabile pentru cetatea democratica romaneasca, ca dovada irefutabila, de unde am plecat si unde am ajuns! Despre partidul unic contemporan s-a scris si obiectiv, si cu patima, dar cu disperarea ca nu se va ga