E departe de ceea ce se numeste, de regula, "vedeta". E, mai degraba, o anti-vedeta. Nu se straduieste "sa faca frumos" in fata camerei, doar pentru ca asta l-ar transforma intr-un personaj mai E departe de ceea ce se numeste, de regula, "vedeta". E, mai degraba, o anti-vedeta. Nu se straduieste "sa faca frumos" in fata camerei, doar pentru ca asta l-ar transforma intr-un personaj mai simpatic; nu se inghesuie la reuniunile mondene, care ii starnesc, cel mult, rasul; se incapataneaza sa-si urmeze visele, chiar daca prin asta se afla impotriva curentului. Tudor Chirila poate fi asociat, el insusi, cu ideea de curent. Cel din ocean, cald sau rece, in functie de emotiile care il strabat, dupa cum la fel de bine i se potriveste si curentul electric, care face sa se aprinda beculetele celor din jur ori sa-i treaca vreun fior. Ce il infioara pe el? "Plang cand ascult Mozart", vine marturisirea neasteptata. "Plang la filme... Daca vad "Once Upon a Time in America", mereu plang. L-am vazut de vreo 250 de ori si stiu toate replicile. Are si o muzica senzationala, a lui Ennio Morricone, care ajuta enorm. Cand e vorba de lucruri obisnuite nu plang, poate la inmormantari, daca un cor canta bine, bocesc si eu. Plang la maretie". Daca maretia este ceea ce ii aduce lacrimi, ceea ce il amuza e la capatul opus: derizoriul. "Strada, traficul, citadinul, ridicolul, tampeniile ma fac sa zambesc. Dar, de fapt, sunt ocupat sa-i fac pe altii sa rada, am senzatia ca, atunci cand intalnesc pe cineva, trebuie sa-l fac sa rada. Ma preocupa mai mult asta, decat propriul meu zambet". Ar parea ca are tot ce isi poate dori un artist: succes, ca actor si ca solist al unei formatii iubite (Vama Veche este una dintre cele mai populare trupe de la noi). Cu toate astea, Tudor este un om mai degraba trist. "Nu-ti ascund ca nu cred ca e vreo smecherie sa faci ceva in tara asta. Drumul pana la un act art