Libertatea tiparului si a presei
Daca ideea de libertate a expresiei este forma cea mai specifica a ideii de libertate – piatra de incercare a libertatii politice si individuale –, libertatea tiparului si a presei este, fara indoiala, dovada sa maxima, cea mai elocventa si convingatoare. Un moment istoric, intr-adevar capital, al constiintei ideologice si critice romanesti. Si meritul acestui eveniment istoric, revendicarea si apologia tiparului si presei libere, revine integral ideologiei ardelene de la inceputul secolului al XIX-lea. Acest triumf al ideii de libertate in cultura romana, mult mai limpede, mai insistent si mai polemic afirmata decit in cele doua tari romanesti, ne aliniaza gindirii europene inaintate in acest domeniu.
Este pentru prima data cind un intreg curent de gindire romaneasca devine efectiv contemporan cu „Europa“. Modernizarea constiintei publice romanesti a facut primul sau pas intr-adevar hotaritor.
Citeva repere internationale confirma din plin aceasta sincronizare ideologica. Este de ajuns sa ne amintim de Mémoire sur la liberté de la presse al lui Diderot (1763) si de amendamentul I al Constitutiei SUA (1787), care garanteaza „the freedom of the speech or of the press“. Declaratia drepturilor omului si cetateanului (1789), text celebru – de cea mai larga audienta –, garanteaza foarte limpede, la articolul 11, dreptul „de a scrie si de a tipari liber“. Constitutia franceza din 1791 consacra si legifereaza acelasi principiu. Intreaga dezbatere in jurul „drepturilor omului“, de la sfirsitul secolului al XVIII-lea (un text tipic: The Rights of Man de Thomas Paine, 1791, 1792), popularizeaza si consolideaza includerea in acest principiu al libertatii presei.
Restauratia franceza (1814, 1819), cu oscilarile sale (1822), apara acelasi principiu, intrat definitiv in constiinta liberala a epocii. Si
