Un jaf nu se uita, un masacru nu se iarta, un viol nu se rascumpara. Si totusi, in seara zilei de 6 martie, multi oameni priceputi s-au grabit sa spuna contrariul. Toti sunt ziaristi, toti au vazut Portsmouth-Arsenal in sferturile de finala ale Cupei Angliei. Meciul trebuia, cu siguranta, turnat in ceara si depozitat in muzeul acela pe care il viziteaza la Londra tot turistul amator, si anume amator de kitsch-uri. Portsmouth-Arsenal a fost un meci cum nu se vad pe lumea asta si, desigur, se vad doar pe lumea cealalta. A fost, de la un cap la altul, plus imprejurimile, un fals superb. Arsenal a jucat cu o perfectiune suspecta. A dat 5 goluri usoare ca o viata de diplomat si nu s-ar fi oprit daca arbitrul, altfel cu totul inutil, nu ar fi fluierat la un moment dat sfarsitul. Nu e clar cat s-a jucat. Probabil 10 minute. Atata fotbal fara cusur nici ca se poate juca mai mult. In schimb, Portsmouth, echipa de batrani distinsi, a alergat vreme de cateva ceasuri, fara sa spere altceva decat onoarea. In ultimul minut, Sheringham, rege neincoronat al fostulestilor, a agatat onoarea cu un gol, ca o replica de duh care despica linistea si asistenta intr-un salon francez. 1-5, cel mai frumos 1-5 din lume, de fapt, singurul 1-5 de mare bun gust. A fost un meci neincapator. Nu pentru ca, vreo nanosecunda, cineva s-ar fi putut indoi de castigator. Thierry Henry e, in acest moment, cel mai bun fotbalist din lume si asta e de ajuns. A fost un meci spatios ca o galaxie, din cauza publicului. De la 0-1, dar mai cu seama de la 0-2 si cu totul turbat de la 0-5 in sus, publicul, vreo 20.000 de localnici extrem de locali si de anonimi doctori in anonimat, au inchis. Asa cum trage cineva oblonul.
20.000 de oameni au rupt orice legatura cu meciul din teren si si-au ovationat echipa ca dupa cucerirea Imperiului Roman. La inceput, totul a parut o anomalie vag ironica. Dupa un sfert
