Ii invidiez din adancul sufletului pe cei care cred in Dumnezeul din biserica. In momentele grele ale vietii, mai au un sprijin o ultima, sau prima, instanta la care sa faca apel. Cand primesc o Ii invidiez din adancul sufletului pe cei care cred in Dumnezeul din biserica. In momentele grele ale vietii, mai au un sprijin o ultima, sau prima, instanta la care sa faca apel. Cand primesc o lovitura nedreapta, ticaloasa, absurda, pot sa-si spuna, atunci cand sunt pe punctul de a-si pierde mintile: "Asa a vrut Dumnezeu". Pentru noi, ceilalti, cei care nu credem, e mult mai greu. Suntem singuri in fata raului, cu puterile noastre omenesti, ca la bine, pe aici, prin Romania, lumea nu prea are nevoie de Dumnezeu. Sunt insa unii care au nevoie de o catedrala. Una a Mantuirii. A te mantui inseamna a te salva, a te izbavi, a fi iertat de pacate. Cine sa fie iertat? Neamul, fireste, nu ei, ca neamul face pacate, nu ei. Neamul romanesc trebuie adus si trecut om cu om prin catedrala asta ca printr-o imensa baie comunala pentru a fi spalat de pacatele de care se face vinovat. De pacatul saraciei, al disperarii, al naucelii, al insingurarii. Vreme de sute de ani, catedrale s-au construit atunci cand o structura statala s-a aflat in expansiune politico-economica, militara, sociala si a tinut sa emblematizeze asta. Megamasinile umane care au muncit generatii la catedrala au putut fi puse in miscare de legatura dintre ierarhia religioasa si puterea politica. Notre Dame de Paris sau domul din Koln sunt atat simboluri religioase, cat si laice, politice. Pe masura ce, in Occident, biserica a inceput sa se distanteze de puterea politica, constructia de catedrale a incetat. In ortodoxie, religia a ramas mereu legata de Stat. In Romania, si astazi biserica ortodoxa sta in preajma Puterii lumesti. Puterea si Biserica au nevoie de aceasta catedrala de partid si de stat. Daca nu poti lichid