- Cultural - nr. 57 / 23 Martie, 2004 In urma cu patru ani, am initiat un concurs de poezie religioasa, intr-o incercare de a revitaliza, de a face sa creasca interesul pentru un gen de poezie condamnat la tacere aproape o jumatate de veac, dupa ce acesta a avut mereu reprezentanti stralucitori, de la Eminescu la Goga, de la Nichifor Crainic la Adrian Popescu. Investitia mea de speranta n-a fost fara temei, autori din intreaga tara inscriindu-se printre participantii la concurs. Unii mai scrisesera poezie religioasa, altii insa au inceput sa scrie la "provocarea" facuta de concursul nostru de poezie religioasa. Numarul celor care au dorit sa se exprime si prin acest gen e in continua crestere, daca avem in calcul numai faptul ca la editia din acest an a Concursului de Poezie Religioasa "Credo" sunt 15 participanti din judetul Mures, autori tineri dar si "veterani" ai poeziei, care si-au facut un… cult din… poezia religioasa. Se nasc firesti intrebari: din ce porniri launtrice prinde viata poezia religioasa, din ce nevoi spirituale, cata rugaciune / credinta e in poezia religioasa? Pe de o parte. Pe de alta parte, exista si o religie a poeziei, daca admitem ca scrisul / creatia literara presupune har si dar. Temele poeziei religioase sunt dintre cele mai diverse, dar cu siguranta predominante sunt cele legate de marile sarbatori religioase, de viata si patimile Mantuitorului, de vietile sfintilor. Iubirea de Dumnezeu e un liant al multor meditatii lirice religioase. Sigur, intentiile sunt mai mult decat stimabile, orice apropiere de credinta, de Dumnezeu, prin creatie literara binemeritand aprecieri. Problema este insa nu doar cata religiozitate e in poezie, ci si cata poezie in religiozitate, pentru ca neimplinirea estetica nu poate fi salvata de tema. Colinde, colinde, de Mihai Eminescu, Pomul Craciunului, de George Cosbuc, Florile dalbe, de Vasile Voicul