Alt viciu evident în construcţia canonului de la „Aula” e neglijenţa sau uşurătatea de a încredinţa susţinerea numelor mai noi, din contemporaneitate, tocmai unor critici foarte tineri, lipsiţi de autoritate deocamdată şi incapabili să ofere altora legitimitate. Critici tineri, fără suficientă experienţă, sunt puşi în situaţia de a da girul unor scriitori relativ tineri, în orice caz din cele mai recente generaţii. Acest fapt are drept efect pierderea credibilităţii. Critici debutanţi sau foarte puţin cunoscuţi (fără îndoială, de talent şi de promiţătoare evoluţie, dar asta nu e suficient) propun neconvingător instalarea în canon, într-un mod spectaculos, a unor scriitori „noi”, ce ar fi avut nevoie de altă susţinere. Critici nouăzecişti sau chiar mai tineri propun în canon scriitori optzecişti, într-o operaţiune fatalmente ratată şi încă din start. Mi se pare că se vede încă o dată clar, simptomatic, nerăbdarea păguboasă de a impune scriitorii optzecişti sau chiar mai tineri, de a-i substitui (dacă se poate, merită încercat!) scriitorilor consacraţi într-o epocă anterioară, bănuită pe bună dreptate de impostură şi viciu de sistem: perioada comunistă. Iluzia vizibilă e că această schimbare chiar s-ar putea realiza cum ai bate din palme: ignori, pur şi simplu, numele pe care vrei să le conteşti ca valide şi credibile şi propui în loc altele. Această iluzie se bazează pe o alta: că tot sistemul estetic de valori din trecut e fals din temelii. Depinde la cine te raportezi: dacă te raportezi la criticii pe care i-ai introdus votiv în canonul cu şantierul deschis, atunci nu poţi să ai o astfel de opinie. Ierarhia valorilor impusă de ei rezistă încă în bună măsură, dacă nu chiar în totalitate. O curiozitate contradictorie e păstrarea lui Alexandru Ivasiuc (despre care Sanda Cordoş scrie o carte bună, dar nu pentru „Canon”) pe această listă revizuită, când despre acest