Se călătoreşte mult şi frumos astăzi. Şi, minus accidentele, cam multe şi ele, se călătoreşte foarte confortabil. E drept, avioanele oricât de mari, oricât de repezi, oricât de prezidenţiale ori cele pentru premieri, n-au încă piscine cu apă tocmai bună de înotat, dar fotoliul este măcar tapiţat, dacă nu şi înfăşat în piei cu dinţi de crocodil de nu se poate în ţâţe de călugăriţă - şi asta din pricina lor, a maicilor neumblate la autodafé-urile secolului nostru ce n-au stârnit încă - dar perseverează - destulă teamă. Poate doar ancestralul să ne-o apropie, cu ispititoare sutane şi bineveniţii colţi de pe Nil: din Irlanda în Irak sau din puţ în lac, tot un drac. Nu prea văd cum de-aici să iasă ceva mai acătării, ca dantesca ieşire din Evşul Mediuţ, ci doar ceva infern-al, aşa cum suntem noi învăţaţi/ constrânşi să obicinuim. Deh! între telesesiuni şi ordonanţe merg şi unele asonanţe. Aşa se vede maimarele poet poliglob.

Lasă tu plug, lasă brazdă, lasă gunoiul s-ajungă până la treptele de sus ale Guvernului (dacă nu le-a şi urcat deja şi pe astea) şi te călătoreşte – cu teamă, cu frică, cu pază. Paza – doar pe ea din toate relele – o plătim şi preţăluim noi, ăştilalţi. Tot noi, zilnic/silnic. Ca altădată, în ev prerevoluţionar. Nu-i aşa? Ne întoarcem la moluste, la viermi ne ducem. N-avem a măsura stricăciunea dinlăuntru. Măsurătoarea o fac toţi ceilalţi, din afară. Molusca se pare că n-are cuget; doar ceva umblet: peste mări, peste oceane, peste oameni. Ea umblă. Şi merge, merge-nainte. Tot înainte! Şi broasca umblă. Mai ales cea îmbăloşată, râioasă în vorbă şi-n guşele cele noi, orăcăinde, nu cea cu carcasă de Panzer şi picioarele iutelui iepure prinse-n şenilele graţioase ale Berthei Krupp. Spre deosebire de broasca ţestoasă, de toate celelalte broaşte de orice fel, broasca noastră râioasă nu hibernează, nu doarme zi, noapte, vară, iarnă. Dorinţa