Marius Tudor şi Adrian Gavrilescu sînt doi tineri ale căror nume nu spun, deocamdată, mare lucru mediilor politice şi opiniei publice de la noi. Primul este născut în 1966, al doilea în 1975, ambii au terminat SNSPA în 1999. Împreună au scris o carte, Democraţia la pachet. Elita politică în România postcomunistă ce îşi propune să radiografieze viaţa politică românească de după căderea regimului Ceauşescu. Rezultatul este o apariţie editorială destul de bizară –frîntă, aş spune, care combină un eseu strict teoretic despre elita politică românească, două studii de caz referitoare la partidele care au desemnat prim-miniştri în perioada tranziţiei (PSD – în toate variantele sale anterioare, din 1990 încoace - şi PNŢCD) şi cîteva reflecţii asupra unor aspecte controversate ale vieţii politice (implicarea bisericii în politică, catedrala neamului, intelectualii în politică, limba de lemn). Paradoxul acestei cărţi este acela că deşi este plină de informaţii, ea nu ajunge la nici o concluzie evidentă, nu pare a fi în măsură să reliefeze opţiuni ale autorilor şi să sugereze eventuale soluţii. Prin indici statistici şi comparaţii cu situaţia din ţările occidentale sau din alte state foste comuniste autorii pun în evidenţă situaţia ex-centrică a vieţii politice româneşti, fără a schiţa însă vreo cale de ieşire din criză. Foarte buni colectori şi administratori de informaţii, cei doi tineri absolvenţi de studii politice par să se împotmolească de fiecare dată cînd scot capul din bibliografie şi se încumetă să-şi dea drumul pe panta teoretizărilor proprii.

„După căderea comunismului zona rezervată celor autorizaţi să examineze realizările sau eşecurile politicienilor români suferă de suprapopulare” – scriu cu superbie cei doi juni autori chiar la începutul primului capitol, Patimile politicii de tranziţie, un lung şi aberant rechizitoriu la adresa presei, vinova