Un caiet de şcoală foarte vechi, mai 1944, pe eticheta căruia scrie abia citeţ Psihologie, logică (anul IV Litere şi Filosofie) care este doar un sârguincios exerciţiu de note luate la cursuri. Cu o caligrafie tânără, dar ştearsă, citesc scrisul sigur, energic :
W. Koehler. Vârsta face să scadă plasticitatea ţesuturilor, puterea de regenerare... Un bătrân îşi aminteşte mai uşor amintirile din copilărie când scoarţa cerebrală era intactă, activă, ca un motoraş cu benzină berechet... Creierul este un organ motor şi nu un magazin de suveniruri... Dacă creierul ar fi aşa, un magazin cu rafturi de amintiri expuse, atunci degradările sau leziunile cerebrale ar face să dispară de tot, când unele, când altele. Or nu se întâmplă aşa ceva. E vorba numai de o turburare pasageră a acţiunii. Ceea ce eventual s-a distrus nu este amintirea propriu-zisă, ci mecanismul cerebral ce o transformă în forţă motrice. Amintirile sunt reproduceri modificabile prin experienţă... Nemurirea... - (zic eu azi în ianuarie 2004) ar fi păstrarea neştirbită a acestei facultăţi... Amintirea mea despre un eveniment vechi, evocat adesea, este, psihologic, reproducerea acestui eveniment, sau ecoul îndepărtat al ultimei povestiri (recit). Dar oare formula verbală ori scrisă în care el, evenimentul, se înfige, precum şi imaginea prin care eu pot să traduc formula, sunt chiar atât de deosebite de actele obişnuite ale existenţei ?...
Ianuarie 2004. Abia acum, parcurgând notele acestui caiet jerpelit, îmi dau seama de travaliul interior neîntrerupt nici măcar de întâmplările teribile ale epocii ce aveau să schimbe gîndirea a generaţii întregi. Unii au retractat. Alţii, puţini, au tăcut. Kant spune că a retracta este o trădare, pe cînd a tăcea în faţa autorităţii, poate fi o salvare... Aşadar, măcar unii tăcură... Cartea, de fapt lectura, instrucţia, însuşirea valorilor univer
