Libertatea, crede pe bună dreptate Cassian Maria Spiridon, este azi, pentru numeroşi concetăţeni ai noştri, încă un termen nebulos, de nu chiar pitoresc: “Cetăţeanul, ca în Caragiale, încă nu s-a dumirit – ci, uimit, lăsat singur cu libertatea, nu a aflat, nici pînă azi, care-i este modul, care-i sînt modalităţile de întrebuinţare – şi, din cînd în cînd, îşi aminteşte că-i liber şi atunci exclamă, aproape speriat: «Ce trebuie să fac!?»”. Drept care autorul încearcă o analiză a conceptului ce, în pofida înşelătoarei sale transparenţe, necesită, precum arăta Tocqueville, o grea “ucenicie”. O analiză pe care o efectuează referindu-se la numeroşi gînditori, de la Adam Smith, Edmond Burke, Benjamin Constant, Maistre, Bonald, John Stuart Mill, Friederick A. Hayek, Conrad Lorenz, John Rawls, N. Iorga pînă la contemporanul nostru Aurelian Crăiuţu, autor al unui interesant volum intitulat Elogiul libertăţii. Studii de filosofie politică. Toţi aceştia au abordat subiectul dintr-o diversitate de unghiuri, însă accentuînd adesea asupra libertăţii ca bine individual, care n-ar putea fi o consecinţă a binelui general, cel din urmă o schemă abstractă, neviabilă, manipulată de puterea care corupe prin definiţie (celebra formulă a lordului Acton) şi împotriva căreia se cuvine acţionat. Statul optim este cel în care libertatea ni se înfăţişează apărată atît împotriva majorităţii ispitită a nu respecta minorităţile, cît şi împotriva cîrmuirii care tinde a se constitui într-o castă privilegiată (în regimurile de tip comunist, nomenclatura). Libertăţile fundamentale ale unei societăţi democratice sînt libertatea de gîndire şi religie, libertatea de asociere şi exprimare a propriilor opinii, inclusiv cea a presei. Să ne oprim la libertatea de opinie ca la una specifică oamenilor scrisului, dar şi ca o cheie de boltă a libertăţii în genere. Cîteva observaţii ale lui John Stuart Mill n