În ciuda unui număr impresionant de capete de schimb, hulpavii balauri ai basmelor copilăriei au dispărut până la unul, în termeni ai zilelor noastre ca prea mari consumatori şi prea mici producători: înghiţeau pe nerăsuflate un bou, dar scoteau pe nări flăcări scurte, de redusă eficienţă. A consuma puţin şi a mult produce rămâne lozinca oricărei economii în suferinţă, tânjind a se chivernisi atâta măcar cât să fie poftită în spaţiosul salon european, acolo unde laptele şi mierea gâlgâie prin ţevi strict presurizate, bancnotele niciodată îndoite şi de o incredibilă prospeţime foşnesc cu aceeaşi muzică din secunda ieşirii de sub teasc, iar faţa gunoiului n-o vede nimeni, o dată ce o performantă aparatură o şterge silenţios din ambient. Gunoiul de ieri-alaltăieri, de o lună şi de un an, pe maidan risipit, al mizerului consumator ce de-abia mai are puterea să-l arunce peste umăr, redându-l naturii, se strânge în movile, ţinând locul bornelor de distanţă.

Străinii care-l observă sunt, bineînţeles, la vânătoare de exotisme, dinainte montaţi de surse răuvoitoare, văzătoare de numai ce este deasupra, adică gunoiul. Sufletul candid al celui ce lasă din mână departe de orice ghenă conţinutul pungii de plastic, îi rămâne necunoscut pasagerului de altunde, nasul lui, obişnuit cu miresmele tari ale buteliei de spray primeşte efluvii ciudate, sălbatice, care-l alarmează. Şi iată, cum, din te miri ce, ia naştere un malentandu! Şi se produce un scandal, încât am, n-am frac de firmă şi pantofi de lac, invitaţia la selectul club european îmi este pusă sub semnul întrebării. Îmi zgârie urechea zvonul că n-aş fi pregătit a sări pragul între boss-i şi baronese, la braţ cu strănepotul lui Bai Ganciu şi după ce vom fi sorbit dintr-o înghiţitură Dunărea...

Şi câte vechi, sacre amintiri mă leagă de acele resturi menajere cărora, prin depozitare la soare, li se