Au am numărat cîţi scriitori români s-au sinucis sau au trecut prin depresii profunde pentru că au avut un eşec sau n-au mai putut să scrie. Se pare că această criză reală a artistului, obsesie a modernităţii, îi preocupă mai degrabă pe criticii occidentali. Nu degeaba criticul de la „Observer”, A. Alvarez, i-a dedicat un întreg volum, Dumnezeul sălbatic. Studiu despre sinucidere, care se deschide cu un studiu substanţial despre poeta americană Sylvia Plath, pe care a cunoscut-o marginal, dar a publicat-o atunci cînd alte reviste îi refuzau poemele. Era la sfîrşitul anilor ’50, începutul anilor ’60 ai secolului trecut, patronate de vocile lui T. S. Eliot, Theodore Roethke, Wallace Stevens. De cine mai era patronată Sylvia Plath? De propriul ei soţ, Ted Hughes, al cărui volum de poezii, Şoim în ploaie, începea să facă valuri. Şi de o întreagă tradiţie poetică, apăsătoare, pentru ambiţioasa cîştigătoare de premii, burse, poetă de la opt ani. Cum îi apare ea lui Alvarez? Ca fiinţă ştearsă, cu un coc la spate, o figură mai curînd edwardiană, misterioasă prin distanţa pe care o punea faţă de ceilalţi. Altminteri, meticuloasă, organizată, o gospodină în toată regula. Apoi, înaintea morţii, poeta are părul despletit, vălurindu-i pînă în talie şi locuieşte împreună cu cei doi copii într-un apartament dintr-o casă care-l găzduise cîndva pe W. B. Yeats, un alt monstru sacru pentru ea. La vremea aceea îşi găsise vocea, după îndelunga ucenicie poetică pe care o străbătuse chinuitor, dar cu o răbdare incredibilă. Scăpase de tutele (şi de soţ, care o părăsise pentru o altă femeie) şi era ea însăşi. Aşa sună o parte a portretului lui Alvarez, criticul în căutarea acelui element obsesiv din imaginarul artistului modern, inclasabil în categoriile psihiatrice. În ziua de 11 februarie, 1963, cînd s-a sinucis Sylvia Plath, la Londra s-au mai sinucis nouăzeci şi nouă de oameni. Care