(...frăţiorule!) În centrul oraşului Moineşti-Bacău, pe o terasă, în faţa unei beri, doi bărbaţi discutau duminică despre Big Brother şi despre ce aşteaptă dînşii să vadă în spectacol - nici o surpriză, este vorba despre ce aşteaptă toţi ceilalţi telespectatori fideli. Relativ jenat că am tras cu urechea, mă întreb dacă discutarea unei emisiuni televizate, iar şi iar, e meritată. Telefil mediocru şi fără sistemă, fără amintiri din prima serie şi cu imagini disparate din seria care a început acum, povestitorul ezită, iar ochii-i zac pe taste; literele pleacă anevoie din vîrful degetelor, cursorul şterge propoziţia abia începută, ideea se leagă greu. Dar iată că vine şi un moment în care-şi spune ochii sus, acum ori niciodată! Partea mai delicată este că, pentru a privi show-ul numit B.B., ochii nu prea trebuie să se ridice - de cele mai multe ori ei sînt invitaţi stăruitor să coboare sub nivelul umerilor şi chiar al şoldurilor din imagini, iar aceasta este şi miza celor care au gîndit proiectul. Mie B.B. mi se pare o aiureală. De ce? Mai întîi, pentru că legătura dintre ceea ce se întîmplă în romanul lui Orwell şi casă este la fel de frauduloasă ca şi legătura dintre Darwin şi cumătra ştirbă de pe alt post, care era invitată frenetic să citească fraze ce vorbeau pe franţuzeşte despre găini, curţi şi alte cuvinte cu sonorităţi de ha, ha, ha şi dă-i şi rîzi! Personajul din 1984 se ascundea de ochiul Fratelui, în speranţa că va rămîne om, cu o mic; personajele din B.B. caută acelaşi ochi, în speranţa că vor deveni vedete cu v mare. Tineri mai curînd simpatici altfel, frăţiorii se ţin drepţi sau se tolănesc, schimbă replici sau hîrjoane, fac duş sau corvezi în numele unui reality-show cvasi-regizat cap-coadă, cu nimic din imprevizibilul realităţii surprinse fără ştire - în mod evident cursanţii de anul acesta au fost aleşi după criterii mai îndrăzneţe decît cele de