În cei cinci ani care au trecut de la intrarea trupelor NATO în Kosovo, organismele internaţionale au cheltuit sute de milioane de dolari pentru a asigura securitatea şi administrarea regiunii. Pînă la încheierea convorbirilor de pace - prevăzută a se petrece la mijlocul lui 2005 - regiunea e considerată o parte a Serbiei, funcţionînd însă sub egida temporară a Naţiunilor Unite. Acest statut confuz nu i-a încurajat pe investitori, situaţia economică proastă din Kosovo s-a deteriorat vizibil şi armata oamenilor nemulţumiţi şi fără serviciu a avut de unde să-şi adune recruţii. În aceste condiţii, procesul politic nu avea nici o şansă să ducă la rezultate acceptabile pentru ambele părţi. Kosovska Mitrovica, localitatea unde s-au declanşat teribilele violenţe de săptămîna trecută, este un caz dramatic, dar nu singular. Din 1999, podul de pe rîul Ibar, care desparte comunitatea sîrbă, minoritară, de cea albaneză, majoritară, este păzit de un detaşament francez dinspre partea sîrbă şi de unul american dinspre partea albaneză. Cele două comunităţi trăiesc se-parate, unii în aşteptarea independenţei, alţii în speranţa dăinuirii pe un teritoriu considerat de secole al lor. "Disperarea locală este hrănită de absenţa perspectivei politice şi de puternicul marasm economic. Comunitatea internaţională a avut atenţia mobilizată de alte crize şi a uitat de fragilitatea intrinsecă a situaţiei din Kosovo", spunea un diplomat. Incidentul povestit de un copil albanez la televiziune despre alţi doi copii care s-au înecat, fugăriţi de sîrbi, a declanşat evenimentele sîngeroase cu zeci de morţi, sute de răniţi, case şi biserici incendiate, mii de refugiaţi, o etalare tragică a urii. Incidentul ar fi putut rămîne un fapt divers, dar s-a mobilizat întreaga regiune: membrii forţelor de securitate internaţională n-au mai putut face faţă situaţiei şi, prin fumul grenadelor lacrimogene,