Orice ar zice răutăcioşii, măreaţa Uniune Europeană capătă, pe zi ce trece, tot mai multă consistenţă. Are bugete şi instituţii, funcţionari de toate rangurile, simboluri şi ierarhii. Stă mai prost (deocamdată) la capitolul sărbătorilor unionale. Există doar Ziua Uniunii, pe 9 mai, o bună ocazie pentru intonarea emoţionată a Odei Bucuriei. Este o aniversare necesară, dar nu suficientă. Popoarele, cetăţenii, comunităţile ar trebui să aibă şi prilejuri de meditaţie colectivă, de clipe ce readuc în atenţie erorile trecutului, pentru a nu fi repetate. Cave ne cadas! O astfel de zi este 14 martie. O zi care nu trebuie uitată, pentru că învăţămintele ei sînt mai ample decît merită, în general, alegerile. Pe 14 martie 2004 electoratul spaniol s-a prezentat la urne. Cu trei zile mai devreme, ţara fusese zguduită de o serie de atentate a căror atrocitate era fără precedent. Înaintea lor, sondajele consemnau un avantaj substanţial al conservatorului Partid Popular (aflat la putere), în ciuda populismului exhibat de campania opoziţiei socialiste. După atentate, însă, echilibrul s-a schimbat, aducînd la guvernare stînga. În acele trei zile, în minţile alegătorilor s-a întîmplat ceva decisiv, ceva grav. Dar ce? Merită oare să credem ipoteza care spune că spaniolii au reacţionat brusc şi neiertător faţă de sugestia guvernului că atentatele aparţineau separatiştilor basci? În fond, de foarte multe alte ori, Spania demonstrase unită împotriva terorismului de sorginte ETA. De ce ar fi jignit-o atît de tare, pe 14 martie, bănuiala (justificată punctual, chiar dacă infirmată ulterior) a guvernului? Devenise, brusc, ETA o cauză a întregii naţiuni? Eu cred că această ipoteză, oricît de lesnicioasă ar fi, e falsă. Pe 14 martie 2004, Spania a decis că lupta împotriva terorismului (indiferent de unde ar veni acesta) e o cauză pierdută. Fiarele contorsionate din gara Atocha, şirurile