"Doamne, ce mult vorbeşti!", îi spuneam cîndva, cu toată tandreţea, inhalînd aburul unei pizze, "Doamne, ce mult vorbeşti!" - îi repetam şi mai duios, "Ia şi mănîncă!", şi îi puneam cuţitul într-o mînă, furculiţa în alta, dar ea, cu sucurile moralinei abia aşa excitate, cu cojocelul pe umeri, continua campania de primăvară, vară şi toamnă pe care iarna, în pizzeria de lîngă "Hotel (du) Nord", o sintetiza mai bine ca niciodată, deşi anii se îngrămădiseră între noi ca sutele de avertismente serioase între mari puteri obsedate că ar putea fi umilite, sinteză care cuprindea: "iar îmi pui pumnul în gură, fiindcă ţi-e frică de adevăr...", "adevărurile tale sînt grase şi confuze...", "confunzi filmul cu viaţa şi nu mai suport, le confunzi fiindcă ţi-e comod, ai comodităţi de burghez, nu eşti decît un burghez care vrea să trăiască liniştit ca în cărţi şi ca în filme, altă viaţă nu ai şi pentru alta ar trebui să te chinui..." ("ai ochii actriţei din planul doi al unui Hawks şi de-aia îmi placi, how-how", o comentam ca în filmele mele mute şi pergamute, dar pe gură tot asta îi spuneam: "Ce mult vorbeşti!") "vorbesc mult că-mi place, nu mă interesează teoriile tale despre sonor, sonorul - nenorocirea filmului, nenorocirea femeilor, ştiu, te-am citit, viaţa frazei, viaţa adverbului, viaţa ca în filmele de cinema, cuvinte, asta e tot ce ştii, ai să mori din amorul tău pentru cuvinte, o să te îngropi cu ele", "Doamne, ce mult vorbeşti!...", îi spuneam din nou şi nu-i ascundeam că fac apel la toate rezervele mele de politeţe burgheză şi o rugam să înceteze, să mănînce pizza, de data asta e foarte bună, şi i-am pus sub nări farfuria, nările unui chip pe care o dată l-am mîngîiat în întuneric şi, înregistrîndu-i conturul dur - altfel era cu trăsături armonioase -, i-am spus că i-ar ieşi o mască mortuară plină de o viaţă a cruzimii şi ea mi-a răspuns cu o veselie rară: "Da, ală