Cineva mi-a povestit odată despre un medic care s-a sinucis pentru că nu-şi mai putea face ordine în casă. Omul stătea singur, iar în locuinţa lui se adunaseră atîtea hîrtii şi cărţi încît nu mai avea unde şi cum să trăiască. A vorbit despre asta în biletul cu care şi-a motivat gestul - fără exasperare, cu răceala omului care pune un diagnostic. Să-i spunem insuficienţă spaţială... şi să nu ne mai gîndim la el. E însă o boală tot mai răspîndită între cei care dau tonul la muzica motoarelor de buldozer. În Bucureşti suferă de ea primarii de sector, virtuozi ai autorizaţiilor de construcţie în şpagă bemol, oameni tot mai mari pentru care primăriile sînt nişte chichineţe din ce în ce mai mici şi mai meschine. Nu-şi mai pot întinde picioarele în ele şi nici primi pe omologii de sector de la Phenian sau Beijing. Nu prea mai au mult timp, dar le trebuie, urgent, spaţiu. Aşa au devenit specialişti în defrişări urbane şi experţi în demontarea toboganelor şi leagănelor. N-au reuşit să asfalteze străzile, dar, în compensaţie, au început să betoneze cerul. E răzbunarea oamenilor crescuţi mici între blocuri ("şi uite ce bine am ajuns!") care încearcă să ajungă mari la bătrîneţe, între zgîrie-nori în sutană. Cu speranţa că betonul sfinţit al Catedralei Neamului Prost, pe care vor semna cu deştu', le va ţine cald un loc de baron local şi-n viaţa de apoi. Pentru aceşti cetăţeni nu există detalii modeste, ci doar realizări mari, cît mai uşor de remarcat. E o credinţă pe care o împart cu cea a lui Ceauşescu - care spera să fie văzut de pe Lună - dar şi cu arhitecţii palatelor rromilor din Strehaia, acum vizibile din cursa Tarom de Timişoara (la un sfert de oră de la decolare, uitaţi-vă bine pe geamul din dreapta!). Să dai totul la o parte ca să-ţi aşezi monumentul trebuie să fie o plăcere specială. Ea e cu atît mai mare cu cît dai de pămînt cu momumentele altora. S-a întîmpla