Cîtă vreme am fost cap de locuitor, lucrările păreau simple: în dreptul meu se înşiruiau o serie de cifre, reprezentînd tone de oţel, chintale de grîu, metri pătraţi de spaţiu locativ, număr de calorii necesare alimentaţiei raţionale. De cînd sînt public-ţintă, am dubii şi vertijuri identitare: intră în joc fel de fel de factori, vîrsta, studiile, situaţia familială, starea materială etc. Odinioară, spre exemplu, citeam fără complexe, din pură plăcere, cronicile gastronomice din ziarele şi revistele franţuzeşti: în definitiv, marile voluptăţi sînt şi rodul imaginaţiei. Mi-am păstrat obiceiul pînă astăzi şi m-am bucurat cînd cronici gastronomice au început să apară şi în publicaţiile româneşti. Cum ar fi cronica lui Peter Imre din suplimentul "După afaceri - Investiţii, tendinţe, modă, călătorii" al Ziarului financiar (numărul de vineri, pe care îl citesc cu regularitate pentru - mărturisesc - suplimentul cultural). Neliniştea identitară de care vorbeam mai înainte mi-a fost indusă de un pasaj dintr-o recentă cronică a domniei-sale intitulată "La Paris, ca la Paris" (numărul din 5 martie). Iată pasajul: "După cum am spus mai sus, ziarul acesta se adresează totuşi unei categorii de oameni care ajung la Paris şi nu o fac prin fîşia afînată de la graniţă pe jos, ci coboară la Orly şi călătoresc cu taxiul pînă la un hotel de la patru stele în sus. În aceste condiţii, din primul milion cîştigat în ultimul an, le dă mîna să-şi ducă iubita într-un loc ce întruneşte toate criteriile pentru o seară specială". Precum călătorii care au bilet la personal clasa a II-a şi se instalează abuziv într-un compartiment de clasa I din Inter City, există, aşadar, şi cititori frauduloşi, care desfăcînd un ziar nu-şi mai văd lungul nasului. Desigur, cînd merg la Paris nu trec graniţa pe jos; iau avionul şi cobor la Roissy-Charles-de-Gaulle (la Orly, cursele de Bucureşti nu mai aterize