În joia neagră de la Madrid, Al-Qaeda a părăsit ecranul CNN pentru a se proiecta, sîngeros, asupra vechiului continent. Recentele evoluţii demonstrează că "politica" Europei faţă de lumea arabă - un amestec de tergiversări, manevre umanitare, bani-contra-reforme şi limbaj aşa-zicînd diplomatic - ne-a împins într-o criză fără precedent. Pînă una-alta, europenii au eşuat în prevenirea şi combaterea fenomenului terorist. Sînt dezbinaţi. Nutresc obsesia ieşirii de sub hegemonia americană (deşi le lipsesc atît fondurile, cît şi voinţa pentru a face acest pas). Nu reuşesc să-şi coordoneze acţiunea externă şi nici să rămînă fideli unei atitudini de principiu - care le-ar fi putut spori autoritatea internaţională în conflictele de felul celui israelo-palestinian. În plus, comit erorea de a judeca lumea arabă prin grila creştinismului secularizat sub semnul căruia trăim. Din acest motiv, cancelariile europene consideră că terorismul islamic e doar expresia pretins religioasă a unor frustrări economice antioccidentale. Ipoteză corectă, dar insuficientă. Terorismul islamic este pus în operă de fanatici ai războiului sfînt: oameni care se sinucid, la o adică, pentru gloria lui Allah şi a profetului său, Mahomed. Pe fondul identităţii tipic islamice dintre legea civilă şi cea religioasă, acţiunile teroriste se profilează ca nişte ritualuri politice motivate mistic. Sau invers. Ştiu că Islamul contemporan ascunde o considerabilă diversitate internă: lecţiuni coranice separate, ierarhii spirituale polarizate în jurul clivajului şiito-sunnit, culori locale şi accente naţionale, grade diferite de modernizare şi alcătuiri politice nuanţate - de la teocraţia cea mai dură (de factură saudită) pînă la clerocraţia cu aparenţe parlamentare, trecînd prin monarhia de filiaţie haşemită sau socialismul "nasserist", perpetuat, printre alţii, de Saddam Hussein. Există şi un caz - Algeria