Beatitudine şi prăbuşire... Stimată redacţie, Citindu-l pe domnul Andrei Pleşu, în doar trei numere consecutive ale Dilemei vechi (2, 3, 4), pot spune că am experimentat cele mai antagonice trăiri cu putinţă. Cu "Nucleul tare al Europei", mi-a ieşit şi mie figura cu levitaţia: fără exerciţii yogine, fără guru, doar prin simpla lectură, am fost ridicat la altitudini supreme; cu răspunsurile către ambasadori, am coborît ceva, dar nesubstanţial: domnul Pleşu poza în omul de pe stradă, intimidat de autoritatea funcţiei interlocutorilor. Ce nevoie era să se "dea chinez", cînd purta şi el haina sacerdoţiului? Dar, ehei! Beatitudinea a durat puţin, căci, cu nr. 4, m-am prăbuşit în fundul prăpastiei. Socoteam că, ajuns la anii senectuţii, aveam o mică idee despre cultura fundamentală, că citisem cîte ceva din tezaurul literar al omenirii; că, preluînd critic şi actualizat texte ale unor autori de o oarecare notorietate, să zic, la un început de enumerare: Thomas Mann, Marguerite Yourcenar, îndrăznesc să-l citez pe Papini, ca să nu fiu plat, pe Shakespeare sau Caragiale, şi că mi-am făcut şi eu o părere "a mea": că lucrurile sînt destul de complicate. Citeam autorii enumeraţi de domnul Pleşu şi mă cutremuram să-mi constat ignoranţa, aş spune nulitatea culturală, căci nu numai că nu citisem, dar nici măcar nu auzisem de textele hassidice antologate de Martin Buber, nici de Gershom Scholem sau de Levinas şi Walter Benjamin şi nici idee n-am despre Moses Maimonide. "Sînt nul", mi-am spus, culpabil capital, pentru că, din relaţiile pe care le-am cultivat cu umanişti calificaţi, nu m-am ales cu ceva valabil, vrednic de cunoaştere. Poate că sînt şi eu o victimă a educaţiei defectuoase, dirijată strîmb, a unui complot ocultist pervers, care dăinuie chiar şi după Revoluţie, cînd organizarea culturii a încăput pe mîini experte şi minţi luminate. Un singur gînd mi-a adus o conso