Pînă acum, conflictele între generaţii erau cele ale adolescenţilor avangardişti cu ai lor părinţi desueţi. Mai nou, lucrurile înaintînd mai rapid, problemele apar la vîrste mai fragede. Copiii - mai avansaţi, cel puţin tehnologic, faţă de ai lor părinţi - încep să şi-o ia în cap mai devreme. Din clasa întîi, la şcoala copilului meu, una din şcolile bune din capitală, cîteva fetiţe au început să vină cu rujuri la şcoală, spre stupoarea învăţătoarei. E drept că nu era vorba decît de nişte balsamuri de buze, ce colorează uşor, dar gestul (sau mimarea lui) contează. De asemenea, tot din clasa întîi, a dispărut stiloul unei fetiţe, care a fost apoi regăsit (după începerea "anchetei") în coşul de gunoi. Aceste experienţe personale au fost, cumva, confirmate de ziarul Pupăza din tei, pe care mi l-au vîndut pe stradă, în zona Romană, cîţiva puşti de generală. Este un ziar editat de copiii din Bucureşti şi Iaşi şi destinat tot copiilor. De altfel, pe ultima pagină, redacţia este prezentată, cu poze: de la directorii generali la redactorii-şefi toţi sînt copii. Încă de pe prima pagină, subiectele alese de ziariştii juniori m-au intrigat: desigur că nu se mai pune problema elogiilor pioniereşti ale gazetelor de şcoală de pe vremea mea, şi nici a poetizărilor excesive din revistele literare ale aceleiaşi epoci; ci doar a subiectelor copilăreşti, naive, pe care ne-am obişnuit să le găsim şi în publicaţiile postrevoluţionare pentru copii, de genul hobby-uri, cărţi, filme, "ştiaţi că"... Pupăza din tei ne uimeşte cu tratarea unor teme mult mai civice, mai puţin naive - mai responsabile, pe de o parte, şi mai cinice, pe de alta. Imaginea copilului care se desprinde de aici nu mai este cea a odraslei în totalitate ocrotită, dar şi dependentă de părinţi, ci a unui soi de mini-cetăţean care îşi cunoaşte drepturile, dar şi obligaţiile - împotriva cărora se revoltă, de cîte ori a