După exploziile de la Madrid, o mamă mulţumea bunătăţii lui Dumnezeu care o ocrotise pe fiica ei: dintr-o măruntă întîmplare, fata nu se suise în trenul cu care mergea în fiecare dimineaţă la muncă. M-am surprins întrebîndu-mă automat, simplist, în reacţie: dar, atunci, care e bunătatea lui faţă de cei care au murit sau suferă, care pe neaşteptate s-au trezit în acea dimineaţă aruncaţi în nenorocire? Întrebarea mea era evident prost pusă, era pusă pe un nivel nepotrivit (dar şi alţii au pus-o, Ivan Karamazov de pildă: pentru ce admite El "lacrimile copilaşilor"?). Oamenii nu se aşteaptă totuşi ca Dumnezeu să le asigure în imediat o existenţă lipsită de risc, de criză, fie ea şi criza ultimă. Bunătatea şi dreptatea divine nu sînt de conceput ca intervenind "din exterior" în lumea noastră finită, inerent diversă şi deseori aspru conflictuală, de partea fiecăruia şi a tuturor, pentru a ne garanta o viaţă ferită de necazuri şi nenorociri. M-aş fi putut la fel de bine întreba pentru ce El nu a desfiinţat atunci suferinţa şi moartea naturale, adică ceea ce face condiţia noastră de creatură. M-aş fi putut întreba pentru ce nu a desfiinţat libertatea şi responsabilitatea umană. L-aş fi putut întreba ca acel sărac dintr-o anecdotă sufită: "pentru ce, Doamne, creezi atîţia oameni dacă nu ai cu ce să-i hrăneşti?".

Lumea în sine nu e plenitudine şi nici armonie paradisiacă, e o ţesătură de cauze secunde, supuse mecanismelor necesităţii; e multiplicitate şi diversitate, conţinînd în mod inerent contradicţii, crize, antagonisme. Cînd se aplică asupra acestei ţesături pentru a-i menţine funcţionarea şi ordinea, nici îngerii nu îi pot eluda diversitatea şi contradicţiile. Ei pot acţiona, pe acest nivel relativ, în opoziţie unul cu altul (se pot "lupta" între ei, cf. Daniel 10, 13) nu pentru că îngerii ar avea voinţe autonome sau contrare, spune Sfîntul Toma, căci ei se c