„In feminismul adevarat, nu e vorba nici de mindria femeii, nici de libertatea ei de a iubi, e vorba de drepturile ei din punct de vedere legal, economic, politic.

Interesul feminismului e a face femeia sa fie considerata si sa se considere ea singura ca o fiinta de sine statatoare, nu ca obiect in vicinica stapinire a altora si vecinic condusa de altii.“

(Eugenia de REUSS-IANCULESCU, Femeia romana si politica,

in Drepturile femeii,

Anul II, ianuarie-februarie 1913)

In secolul al XIX- lea mai vechea disputa dintre femei si barbati a fost reluata, insa, de aceasta data, sub forma unei miscari organizate care a facilitat exprimarea unor cereri ale femeilor. Cresterea mijloacelor de comunicare publica a imbunatatit cunoasterea revendicarilor feministe prin diverse forme, de pilda prin presa feminista, asociatii locale, conferinte nationale si internationale.

Pe teritoriul romanesc, inegalitatea in drepturi era prezenta atit in viata de familie, cit si in cea publica, fiind consemnata de legi care legitimau suprematia barbatului prin prevederi umilitoare pentru femei. Pina in 1866, cind intra in aplicare noul cod civil, functioneaza Legea lui Callimachi (1817) si cea a lui Caragea (1818) care pastreaza unele prevederi din Pravila lui Vasile Lupu si cea a lui Matei Basarab. Femeilor le erau impuse restrictii in folosirea zestrei, in actiuni de tutela, in posibilitatea de a depune marturie s.a. In 1866, prin influenta codului lui Napoleon se declara si incapacitatea femeii casatorite de a intocmi acte publice, este interzisa cautarea paternitatii, femeia nu are drept de tutore etc. Insa lipsa drepturilor civile si politice este in contradictie cu pretentia oricarui stat de a se autoconsidera modern si civilizat.

Femeile erau constiente de prejudecatile pe care trebuiau sa le infrunte, de reticenta barbatilor