Filtrat prin ochii unui flaneur, Bucurestiul de astazi ne apare ca un spatiu arhitectural pestrit care pastreaza, pe de o parte, repere importante din vremea perioadei interbelice si de mai inainte, asociate, pe de alta parte, cu „noul teren aplatizat“, sufocat de cladiri (si mai ales de blocuri) construite in timpul regimului comunist. Putem adauga impresionantele constructii post-decembriste postmoderne care au remodelat constiinta oamenilor, anulind memoria tinerei generatii despre „trecutul recent“ si fracturind identitatea individuala a celor in virsta.
In rindurile care urmeaza, imi propun sa fac o schita a reconfigurarii spatiale a Bucurestiului, luind in considerare trei schimbari majore care au afectat geografia orasului: blocurile socialiste trase la stanta, Casa Poporului si riul Dimbovita.
Am putea invoca aici, din perspectiva criticii culturale, travaliul derridean al doliului, raportat la spatiul urban mutilat de regimul ceausist. Nu trebuie sa uitam, cu toate acestea, consecintele pe care aceasta mutilare le-a avut la nivelul constiintei colective, hranind viata de zi cu zi a oamenilor cu semnificanti absenti, dar nu uitati, sau fragmentati, ciopirtind spatiul orasului devenit treptat un palimpsest arhitectonic.
„S-a construit mult si se va construi“ era sloganul socialismului, prezent peste tot, diseminat pe postul national de radio si televiziune. Extinderea spatiului urban, a carui dezvoltare a fost intotdeauna fluctuanta, a atins punctul culminant in perioada comunismului.
El trebuia „umplut“, mai presus de orice, cu blocuri. Iata ce marturiseste Alexandrescu Ioana, sora medicala: „Dupa 1980, orasul era un santier de constructii. Nu putea fi curat, de vreme ce strazile si chiar cartierele puteau disparea peste noapte. Ritmul constructiilor era atit de rapid, incit nu se punea problema curateniei. Erau de-ajun
