Romania postcomunista incearca din rasputeri sa obtina „democratia“ sau macar un anumit grad de emancipare si de decenta. Oricit de grabita ar fi contemporaneitatea, aspectele legate de identitate (nationala, etnica, individuala) ramin aceleasi. Putem vorbi de identitate ca fiind un dat natural sau un produs construit?

Prins intre inceputurile modernitatii si o postmodernitate exploziva, intre traditie (in cea mai traditionala acceptiune a cuvintului) si globalizare, cetateanul roman se orienteaza cu greutate incercind o ambigua autodefinire.

Identitatile sociale depind intr-o foarte mare masura de stereotipurile sociale; identitatea individuala nu este una „naturala“, ci una formata pe baza unor similitudini ale individului cu un anumit grup, similitudini care mentin grupul respectiv compact, creind, in acelasi timp, o relatie de opozitie fata de celelalte grupuri. In timp, stereotipurile devin „expirate“, ingreunind sau chiar impiedicind individul in incercarile sale de autodefinire.

Globalizarea vine in ajutor intr-o mare masura, facindu-ne sa intelegem ca o conditie sine qua non a identitatii individului contemporan este fluiditatea si ca procesul de selectare, de gasire a unui grup de apartenenta trebuie sa devina, de asemenea, flexibil.

Luind in considerare toate cele spuse mai sus, cum se autodefineste cetateanul roman in Romania zilelor noastre?

Lucrarea de fata propune doua foarte distincte acceptiuni teoretice ale globalizarii, cititorul urmind a opta pentru varianta pe care o gaseste potrivita, mai adaptabila tarii noastre. Intentia mea este de a evita orice orientare politica si de a ramine pe binecuvintatul tarim teoretic, loc care ofera o pretioasa nisa, numita corectitudine politica. Mi se par binevenite in acest sens citeva rinduri ale lui Ernesto Laclau si Chantal Mouffe: „Discursul democratiei radicale nu