Ideea ca memoria detine un loc important in construirea identitatii nu este o descoperire a modernitatii. Din contra, s-a aflat mereu in centrul atentiei, atit in metafizica europeana, cit si in cea orientala. In demersul critic actual, accentul cade insa asupra caracterului fictional si instabil al memoriei individuale.
In mod natural, o analiza centrata pe memorie – si cu atit mai mult pe memoria traumatica – trebuie sa ia ca punct de reper teoria freudiana. In studiile publicate inainte de 1897 (de pilda, Studiu asupra isteriei sau Proiect in vederea unei psihologii stiintifice), Freud propune o teorie a traumei in care refularea ocupa un loc important. Astfel, el considera ca evenimentul traumatizant nu poate fi receptat decit partial, deoarece nu poate fi integrat in schemele cognitive existente. In consecinta, este transferat in acea zona nebuloasa a psihicului, dincolo de orice intelegere sau control constient. Aceasta amintire refulata poate fi reactivata dupa o anumita perioada de latenta, sub forma unui proces inconstient de reproducere mecanica a secventei traumatizante.
In mod inspirat, trauma este definita intr-un studiu recent drept „ceva strain care te invadeaza, sfarimind toate bastioanele pe care ratiunea le-a ridicat ca mijloace de aparare“1. Mai mult, Erikson distinge intre trauma individuala, analizata de Freud, si trauma colectiva. Aceasta din urma este cu atit mai severa, cu cit submineaza structurile de baza ale societatii, destramind legaturile dintre indivizi si anulind sentimentul de solidaritate in interiorul comunitatii.
Unul dintre cele mai grave cazuri de trauma colectiva poate fi reprezentat de incercarea de a supravietui intr-un regim totalitar. In cele patru decenii de comunism, societatea romaneasca a acumulat la nivelul subconstientului colectiv nenumarate evenimente traumatice, care au afectat in mod
