Fara Dan Laurentiu, poezia lui Dan Laurentiu pare neintreaga. E ca poezia lui G. Calinescu fara vocea - stupefianta - a lui G. Calinescu. In absenta poetului, opera lui e ca o platosa de aur abandonata pe un camp de lupta, printre alte stindarde ale macelului. Ii lipseste ceva esential, suportul, climatul, ceva ce-i putea oferi doar acest actor al absolutului, cu arlechiniada lui metafizica fara egal, cu umorul lui hatru si savant, cucerindu-si contemporanii cu distihuri insalubre, concepute ad hoc si pufaind el insusi pe nari de placere ca un satir in calduri urmarindu-si cu sufletul la gura, insatiabil, metafora si nimfa.
Repet: poezia lui Dan Laurentiu a pierdut, nu a castigat prin plecarea lui dintre noi. Si aici ar fi locul sa facem o observatie de ordin general: gradul de autonomie al operei fata de (propriul) autor difera de la caz la caz. Iata, exista autori de care creatia lor nu se poate "dispensa" decat suferind un grav "deficit de imagine". Dan Laurentiu nu a fost doar autor (si atat) al versurilor sale, unul detasat, pastrand o nobila distanta, ca intr-o relatie de frig si mezalianta cu ele, cum bine observa Al. Stefanescu la Mihai Ursachi, bunaoara. Versurile celui care ne-a dat "Pozitia astrilor" faceau parte integranta din prezenta lui scenica si din intregul lui comportament social, erau chiar "respiratia unui monstru estetic", cum se cataloga poetul insusi. Dar el reprezenta pentru ele si legitimarea, mediul promotional cel mai fantast si mai eficient, camera lor de rezonanta intr-o lume din ce in ce mai putin dispusa la asemenea oferta. Asa se explica poate de ce in timpul vietii poetului nu am sesizat cat de contrastive si de ireconciliante sunt elementele acestui imaginar poetic, in sine extrem de variat si de accidentat, in care insula lui Euthanasius coexista cu "tara lui Oz", ingerii cu balauri si samurai, Zarathustra c
